O recuperare spectaculoasă, din ultimii ani, datorată dlui Gabriel Liiceanu, prin editarea integrală a operei inedite, este aceea privitoare la Alexandru Dragomir (1916-2002), decedat la vârsta de 86 de ani fără să fi publicat vreodată o carte.
Abia după moartea filozofului au început a ieși la iveală „Caietele Dragomir”, editate la „Humanitas” sub următoarele titluri: Crase banalități metafizice (2004), Cinci plecări din prezent. Exerciții fenomenologice (2005), Caietele timpului (2006), Semințe (2008). Menționăm, de asemenea, numărul din Studia Phaenomenologica (IV, 3-4, 2004) dedicat acestui uimitor filozof, ce a ucenicit la școala lui Heidegger, în perioada pregătirii doctoratului său la Freiburg (1941-1943), după care, reîntors în patrie, devine, în noul regim politic, „un filozof clandestin”. Crase banalități metafizice (Prelegeri reconstituite de Gabriel Liiceanu și Cătălin Partenie. Prefață de Gabriel Liiceanu. Postfață de Andrei Pleșu, Humanitas, 2010, 258 p.) reconstituie prelegerile „din subterană”, susținute între 1985 și 2000, de Alexandru Dragomir în casa lui Gabriel Liiceanu, în prezența unui select auditoriu (Sorin Vieru, Andrei Pleșu, Thomas Kleininger, Horia Patapievici, Cătălin Partenie), unele chiar înregistrate pe bandă magnetică, altele transcrise după notițe. E vorba, așadar, de o „reconstrucție a textului” în obișnuitul ton colocvial, de G. Liiceanu și Cătălin Partenie. Pentru cel ce studiase și corespondase cu marele Heidegger și pe care îl aștepta în țară o strălucită carieră universitară, noul regim politic instaurat în România însemna un obstacol de netrecut. Anii de la Freiburg, petrecuți în preajma lui Heidegger, mit grossen Fleiss und ausgezeichnetem Erfolg – cu mare sârg și cu reușite excepționale, și care într-o viață normală l-ar fi propulsat într-o poziție de merit, „devin dintr-odată o pacoste.” În curriculum-ul său, așadar, această perioadă („păcat capital”, scrie prefațatorul) trebuia eludată pentru a putea accede la ipostaze profesionale cât mai îndepărtate de vocația filozofică a începutului (de la ucenic sudor la șef serviciu vânzări la «Metarc» , apoi corector și economist la Editura Tehnică, redactor pentru „Dicționarul Enciclopedic” și șef de aprovizionare la Hidrocentrala V.I. Lenin de la Bicaz, în sfârșit economist la «ISCE Exportlemn», până la pensionarea din 1976… Între disertațiile susținute de Al. Dragomir, în martie-aprilie 1985, se pot număra și cele trei prelegeri pe marginea Scrisorii pierdute a lui I.L. Caragiale, consemnate de același G. Liiceanu și redate în studiul O interpretare platoniciană la «O scrisoare pierdută», care surprinde prin puterea de asociație și disociere a ideilor, prin integrarea comentariului într-un scenariu argumentativ, printr-o hermeneutică sui generis de larg orizont interdisciplinar. Ideatica filozofică își dă aici mâna cu observația sociologică și morala, vizând prototipul, tipologia ori caracterologia, ca reflex îndepărtat și degradat al Ideii platoniciene. Gândind la o interpretare platoniciană a comediei caragialiene, Al. Dragomir ar fi putut face – ne asigură – și una aristotelică, ba chiar una leibniziană. Însă, pornind de la ideea că adevărata sursă a operei – «centrul» – se găsește în altă parte, filozoful amintește de concepția lui Platon, pentru care tot ce nu e Idee este un eikôn, o „imagine”, doar, a Ideii. Reală este numai Ideea, restul fiind doar un simulacru al «realului», ceva care nu există decât prin raportarea la el. Prin urmare, „orice cultură provincială este doar o imagine, un eikôn al culturii centrale, fiind întotdeauna orientată către aceasta”. Lumea centrului, a Ideii (în cazul de față Occidentul, dar și Capitala) dă aparență reală lumii provinciale, care este o lume a «amestecului», o lume a deformării, „căci orice eikôn față de eidos reprezintă o deformare, o aproximare a Ideii.” Această lume a amestecului și deformării „ia la Caragiale forma caricaturii și a comicului”, acesta din urmă nefiind decât expresia necesară pe care o îmbracă contrastul dintre cele două lumi. Așadar, într-o lume provincială, „sublunară”, cultura „devine o comicărie”, iar Caragiale „a ales comicul pentru dezvăluirea acestei comicării”. Autorul Scrisorii pierdute „gândea în simboluri care la el se dezvoltă înlăuntrul comicului”. Provincia (așezată sub caricatura ideologică) este un asemenea simbol ca și mahalaua din alte scrieri. O scrisoare pierdută este „o piesă de provincie” (topos cu prestanța unui simbol). Față de «centru», această unitate administrativă nu face decât să imite organizarea aceluia. În termenii platonicieni din Timaios (34 b-e) am avea de a face cu o dominație spirituală, așa cum «sufletul» (psyche) se întinde asupra întregului corp (sôma), stăpânindu-l, organizându-l, luându-l în primire. Aceeași a fost și situația «centrului» imperial roman față de orice provincie cucerită, unde era instalat un praefectus. Centrul este Locul, iar provincia Localul, care nu poate exista fără o raportare la «centru», la «capital». Provincia depinde de Capitală, puterea centrului asupra provinciei fiind una de ordin spiritual, de aceea provincia «devine un centru-imagine» («o capitală de județ», va spune Caragiale), unde se întâmplă ceea ce deja s-a hotărât la Centru. Soarta alegerilor se joacă la Centru, deci în provincie „nu se face istorie”, aici există doar „des histoires”, rumoarea localului, „dedesubturile”, „personalul”: „Provincia nu are istorie, ci asupra ei se întinde istoria din Capitală.” Județul ales de Caragiale este unul «de munte», adică un loc mai izolat decât altele („simbolul marginalului ca spiritualitate”). Dacă în alte opere „mahalaua” rimează cu degradarea, provincia din Scrisoarea pierdută „reprezintă o mimare a centrului prin dependență”. Însă, indiferent de asemenea nuanțe, „lumea lui Caragiale, fiind una din afara centrului, este o lume descentrată și, asemenea «lumii sublunare» a lui Platon și Aristotel, o lume «deformată»”. Acest motiv al decăderii, prin îndepărtarea de «centru», este un vechi loc al gândirii, la care a reflectat nu numai Platon, ci și stoicii sau Plotin… Cultura devine în provincie un mod de a te izola (Absonderung), iar omul de cultură adevărat devine martir (Eminescu) sau pleacă (Caragiale, Brâncuși)… Și pentru a-și susține acest punct de vedere platonician asupra Scrisorii pierdute, Al. Dragomir comentează doar câteva secvențe teatrale: scena Pristanda-Tipătescu, pentru ilustrarea raportului șef – subaltern (Actul I), problema «prințipurilor», a instituțiilor și anonima lui Farfuridi (Actul II), bătălia pentru Europa ca bătălie pentru Istorie (Actul III) și lupta pentru nedarea în vileag (Actul IV)… Constatând că în toate aceste scene reflectă, la modul comic, lucruri serioase și grave, filozoful conchide: „Nu este de glumit cu Caragiale.” Bunăoară, „bătălia pentru Europa” din Actul III este un exercițiu de retorică găunoasă al „avocaților” Farfuridi (din partida conservatoare) și Cațavencu (reprezentant al liberalilor), primul ținând în brațe trecutul, celălalt viitorul. Bătălia pentru Europa este aici o „bătălie pentru Istorie”. Foarte interesante observațiile privind intriga: „lupta pentru nedarea în vileag”. Întreaga acțiune se rezumă la această chestiune personală. Este, cu alte cuvinte, vorba de raportul dintre spațiul public și cel privat, între «agora» și «proprietas» – „între acești doi poli se joacă acțiunea din O scrisoare pierdută.” Nu de morală este vorba aici, ci de «bârfă», de «gura lumii», eveniment cu adevărat interesant în viața provinciei. Aici, adulterul lui Zoe nu este luat drept „une histoire comme une autre”, ci amplificat la dimensiunea evenimentului comunitar: „Această amploare este tema Scrisorii”. Nu ordinele și principiile stabilite de la centru, care țin de «agora», așadar, ci «intimul» amenințat a deveni public: „Scandalul, rușinea și bârfa sunt realitățile provinciei, prin raport cu care suprastructura ideologică, tot ce e suprapus își dovedesc non-realitatea”. Bârfa și rușinea nu țin de ordinea primită de la centru, nu țin de organizarea societății, ci de un alt fond, inconștient și neorganizat. E, cu alte cuvinte, o lege nescrisă care se întâlnește și intersectează peste tot… Există, așadar, «un vileag mic» (în care toată lumea știe: Tipătescu, Zoe, Trahanache, Pristanda, Cațavencu) și un «vileag mare» (societatea), adulterul dovedit neajungând niciodată la cunoștința publică, pentru că lucrurile se rezolvă de la sine în această lume de o plămadă asemănătoare. Provincia „execută” ordinele centrului, personajele consimt la asta și, dincolo de orice eventuală ireconciliere, primează „iertarea”, „înțelegerea”, compromisul destul de mulțumitor. Toți sunt atât de compromiși pe cât de „simpatici”, iubiți… Desfășurată pe trei planuri (ideologic, al entereselor și al „conștiinței morale”), acțiunea Scrisorii pierdute este, așadar, o reflectare a Centrului (Eidos) în imaginea Provinciei (Eikon), deformarea caragialiană privind nu numai personajele ci întreaga societate: „Tot ce vrea să arate Caragiale este că depărtarea de centru implică o deformare, o cultură incultă.” Este vorba, însă, o «deformare» firească, de aceea personajele trebuie considerate «nici pretențioși, nici falși, asta este starea lor culturală (…) nici ignari, nici culți, ci cu o cultură provincială pentru care nu poartă nici o vină, ei nu pot fi îndreptați pentru că nu este nimeni care să-i îndrepte. Iar dacă ar fi, ei s-ar lăsa pesemne educați cu bonomie.» Scriind astfel despre O scrisoare pierdută, nu despre «o interpretare în plus» ar fi vorba, precizează autorul, ci despre o «evadare expresă din spațiul culturii», în plan parabolic. E o încercare de a rata filozofia cultural și a vedea cultura din acest unghi, la nivelul mai general al Ideilor. Prin astfel de scrutare filozofică, gânditorul atinge „nucleul unei înțelegeri originare”. El scanează lumea comediei caragialiene și-i dezvăluie mecanismele și resorturile consistenței sale, funcționalitatea ei «ideatică»… Cuvintele din finalul interpretării cad ca o tristă constatare, dar ele vin să explice oarecum și raportul omului superior, al creatorului de valori spirituale, cu lumea comună: „În acest sens, interpretarea de față la O scrisoare pierdută nu este o faptă de «hermeneutică culturală». Ea aduce la conștiința fiecărui român cea mai mare organizație de masă pe care o avem și care poartă acest nume: «Caragiale». De-abia înțelegând acest lucru, ai o șansă să te mântui de el. Toți oamenii care au însemnat ceva aici au fost singuri în acest fel. Și Eminescu, și Pârvan, și Caragiale. Au fost singuri cu problemele lor, cu înțelegerea lor, cu «propriul» lor. Au fost singuri, dincolo de cultura vremii lor”…
Zenovie Cârlugea
