Pericopa Evanghelică a celei de-a patra Duminici a Sfântului şi Marelui Post reaminteşte cu acea substanţă a înţelepciunii pildelor de învăţătură că ne aflăm în treptele unui timp de convertire şi de purificare sufletească în care Cuvântul Lui Dumnezeu se numeşte “laetare”(“bucură-te”), astfel că Biserica dreptmăritoare ne face să gustăm anticipat ceva din
bucuria Paştelui, a învierii, acea bucurie care ne vine numai din convertire, din iertare, din reconcilierea cu Dumnezeu şi cu fraţii noştri, dobândind seninătatea sufletească plină de lumină, şi adevăr, şi viaţă prin care se deschide calea pe cale ne însoţeşte şi ne arată că mereu convertirea şi reconcilierea aduc cu sine bucuria eliberării din cea mai neagră sclavie, din sclavia păcatului!
Răspunsul meditativ şi reflexiv: “Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”
În ceea ce are ea înălţător, aşa cum reiese din numeroase locuri ale Sfintei Scripturi şi din exegezele principalilor ei comentatori, credinţa ni se prezintă ca un mister şi un paradox, totodată, fiindcă răspunsul tatălui fiului lunatic la mustrarea Domnului, când i s-a atras atenţia că acelui ce crede, toate îi sunt cu putinţă, răspunsul meditativ şi reflexiv: “Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”, nu pare mai puţin contradictoriu şi indescifrabil decât paradoxul lui Epimenide cretanul, care considera la modul speculativ că expresia “toţi cretanii sunt mincinoşi” poate însemna premisa de la care orice reflexie spirituală porneşte! Iată, de vreme ce este cretan, înseamnă că şi Epimenide minte şi că afirmaţia sa nu este adevărată, altfel spus, nu toţi cretanii sunt mincinoşi. Dacă, însă, cretanul căruia i se pune întrebarea: cu adevărat sunt toţi cretanii mincinoşi? dă un ai un răspuns negativ, iar noi deducem că fiind şi el mincinos ca toţi cretanii, răspunsul lui negativ înseamnă că, de fapt, cretanii toţi rostesc neapărat neadevăruri! Ştim că acest paradox logic a dat mult de furcă filosofilor, dar, vom reţine că fraza rostită de tatăl copilului, în versetul al 24-lea din capitolul 9 al Evangheliei Sfântului Marcu nu este decât un teribil paradox înzestrat cu toate aparenţele insolubilităţii. Căci, din două una: ori crezi, şi atunci, la ce bun să mai ceri să ţi se dăruiască tămăduitoarea credinţă, ori nu crezi, şi atunci, cum de îndrăzneşti să zici fără pic de ruşine “cred”! Ce fel de credinţă este aceasta care este şi nu este, care se afirmă dar se şi recunoaşte nevoită a cere ajutor?
Iisus din Nazaret, “Proorocul cel Mare”, care făcea atâtea minuni
Pare ca un joc mult prea subtil! Oare, nu cumva răspunsul tatălui întăreşte argumentarea filosofului ateist Jean Paul Sartre, cel care acuză pe credincioşi de a fi de rea credinţă, accentuând incertitudinea, şubrezenia, duplicitatea lăuntrică a pretinsului act de neclintită credinţă? Poate că scara timpului purificării noastre are nevoie de un răspuns teribil, paradoxal şi tainic, deopotrivă lămuritor şi definitiv, punând pentru totdeauna capăt validităţii ispitelor unei logici a dilemelor, când ni se cere numai curajul de a constata că omul frământat de grijile cotidiene, chinuit de frustrări şi obsedat de vocaţia credinţei a devenit prin însăşi starea sa căutătoare, un credincios care se apropie de Dumnezeu! Parabola Duminicii acesteia ne invită la o examinare atentă, completă şi obiectivă a conştiinţei, fiindcă noi obişnuim să ne examinăm conştiinţa cu privire la castitate, spre a vedea dacă nu am încălcat cumva porunca a şasea, şi e foarte bine, dar, credem că este necesar să ne examinăm şi mai atent conştiinţa cu privire la curăţia sufletească, spre a vedea dacă nu am păcătuit împotriva celei mai mari porunci, care este iubirea, căci, cum spune apostolul Pavel, “dacă nu am iubire, nu sunt nimic. Sunt ca o aramă sunătoare sau ca un chimval zăngănitor” în suflet pustiu! Prin substratul său lăuntric, Evanghelia din Duminica aceasta ne prezintă un om necăjit care căuta mângâiere şi scăpare la Mântuitorul Iisus Hristos, un biet tată care avea un copil rău bolnav, un copil chinuit de un duh rău, iar toate mijloacele prin care a încercat necăjitul tată să-şi scape copilul de groaznicul chin, erau zadarnice. El a fost şi la Sfinţii Apostoli ca să-şi vindece copilul, dar aceştia nu i l-au putut vindeca, rămânându-i o singură nădejde: Iisus din Nazaret, “Proorocul cel Mare”, care făcea atâtea minuni. Cu credinţa în suflet, omul a îndrăznit şi s-a apropiat de Domnul nostru Iisus Hristos, a îngenunchiat înaintea Lui şi, cu lacrimi în ochi, L-a rugat zicând: “De poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi”, iar Iisus S-a îndurat , a izgonit duhul rău şi a vindecat copilul.
Învăţăturile părinţilor se întipăresc adânc în inima copilului
Şi astfel, necăjitul tată din Sfânta Evanghelie a avut fericirea să-şi vadă copilul scăpat de duhul rău şi să-l aibă iarăşi sănătos. Sănătatea este un dar al lui Dumnezeu, şi un tată, orice ar face el, nu o poate da copilului său, dacă nu este voia lui Dumnezeu. Părinţii pot de multe ori să-şi ferească copiii de nenorociri, dându-le o creştere cu adevărat creştinească şi aleasă prin credinţă! Ştim prea bine că inima unui copil mic este moale ca ceara, din care poţi face orice lucru vrei. Părinţii sunt cei dintîi povăţuitori ai copiilor, în mâinile lor este ceara inimii micilor lor copilaşi, care aşteaptă să fie formată. Învăţăturile părinţilor se întipăresc adânc în inima copilului şi rămân adeseori neşterse, chiar până la sfârşitul vieţii! Da, oameni buni, părinţii sunt datori să-i înveţe pe copii rugăciunile şi poruncile Domnului, să-i înveţe că este un Dumnezeu în cer, care toate le vede şi le desluşeşte, care pedepseşte păcatul şi răsplăteşte cu binecuvântarea Sa orice faptă bună a noastră! Cei care nu dau copiilor o creştere aleasă, mai târziu vor avea mult de suferit din cauza lor, iar la bătrâneţe nu vor găsi nici sprijin, nici dragoste, nici stimă şi nici ajutor, în caz de boală sau suferinţe!
Viaţa părinţilor este ca o carte din care învaţă copiii
Se cuvine, deci, să nu săvârşim nici un lucru rău, şi să nu rostim nici o vorbă rea sau necuviincioasă faţă de copii, pentru a nu jigni în primul rând sfinţenia lui Dumnezeu şi pentru a nu sminti pe cei mici prin pilda noastră rea. Pentru ca învăţăturile părinţilor să prindă şi să aducă roade în sufletul copiilor, trebuie ca pe lângă învăţături, să le dea copiilor şi pilde bune. Viaţa părinţilor este ca o carte din care învaţă copiii cum să trăiaswcă, ea este o oglindă, în care mereu se uită copiii, făcând ceea ce văd acolo. Dacă ei văd că părinţii lor sunt mândri, lacomi, răzbunători sau beţivi, deprind şi ei aceste apucături păcătoase, iar dacă văd că părinţii lor sunt silitori, cuviincioşi, cu frică de Dumnezeu, atunci le urmează şi ei lor. Nici o pildă nu are putere mai mare asupra copiilor, ca pilda dată de părinţii înşişi, pentru că Dumnezeu a lăsat ca fiii şi fiicele să urmeze întru totul pilda părinţilor! De aici, putem vedea, ce răspundere mare au părinţii înaintea Lui Dumnezeu!
Profesor, Vasile GOGONEA
