Pentru că domnul Lucian Gruia ne-a luat-o înainte, articolul nostru despre cartea lui Zenovie Cârlugea: „Eminescu – mitografii ale daco-românităţii ” nu mai poate rămâne structurat cum îl preconizasem. Trebuie să plecăm de la o altă premiză. Nu atât cuprinsul volumului îl vom lua în considerare, cât atitudinea autorului faţă de problematica abordată.
Domnul Zenovie Cârlugea este un istoric şi critic literar care nu se mulţumeşte să furnizeze informaţii, ci urmăreşte să inducă spre cititor un crez, să-i influenţeze convingerile. Alege, astfel, o formulă critică riscantă, care poate stârni reacţii imprevizibile. Cum autorul însuşi precizează în „Cuvânt înainte”, „Eminescu – mitografii ale daco-românităţii ” nu este o carte scrisă pe baza unui proiect atent elaborat, ci rezultă din însumarea unor studii redactate de-a lungul vremii, unele ocazional, fie pe generoasa temă a eminescianismului, fie pe cea a dacismului. Amândouă reprezintă adevărate pasiuni în activitatea de cercetare a autorului, pentru ultima dovedindu-şi calităţi de expert. Structura aceasta oarecum compozită a volumului poate scuza câteva repetiţii ideatice şi permite o mai largă însumare de teme adiacente. Nu căutăm să ne erijăm printre specialiştii dacologiei, pentru că simţim că n-am rezista presiunii unei asemenea exigenţe. Ba, ardelean vechi ce suntem, trebuie să recunoaştem că sentimentele noastre se împart egal între latinitate şi dacism. Observăm uşor, de aceea, că domnul Zenovie Cârlugea deosebeşte între conceptele de „daco – românitate ” şi „daco – romanitate”. Nu de simple nuanţe este vorba, ci de o decisă viziune istorică. Noi am fi optat pentru al doilea termen, ca să ne împăcăm dualitatea spirituală funciară. Dar nu avem a-i reproşa nimic autorului, îi respectăm opiniile, pe care le argumentează şi le converteşte ca fundament sigur pentru prezentarea „epopeii dacice” în creaţia poetică eminesciană. O prezentare bogată şi convingătoare, care situează în prim-plan textele poetice, nu referirile critice pe marginea lor. Se întăreşte, astfel, ideea că Mihai Eminescu este poetul nostru naţional şi pentru că, în mai mare măsură decât oricare altul, a simţit că rădăcinile ne ţin drepţi sub soare în faţa tuturor furtunilor istorice care au bântuit prin această parte de lume. Geniul său a căutat să suplinească barzii pe care nu i-am avut, născând, printr-o imaginaţie romantică dezlănţuită, eroii tragici de care spiritualitatea românească avea nevoie ca să se definească şi istoric în faţa omenirii civilizate. Domnul Zenovie Cârlugea este un mare iubitor de Eminescu. Ne-am temut, după lectura primelor pagini ale cărţii, să nu alunece cumva spre un banal encomion. Nu este însă cazul. Prea e citit, prea e chibzuit, prea are dăscălia în fibra sa intimă, ca să se lase în voia pasiunilor, a cuvintelor cu sclipici. E în măsură să asigure echilibrul necesar oricărei rostiri intelectuale. Ne plac, de aceea, mult accentele sale polemice, nu numai la adresa detractorilor poetului, ci şi a celor dedaţi cu osanalele. Există, printre români, un mit Eminescu, avem nevoie de el, trebuie să-l apărăm, dacă vrem să ne păstrăm specificitatea naţională, dar în acest proces nu au ce căuta ingerinţe politice ori clericale. Pe drept cuvânt, domnul Zenovie Cârlugea sancţionează ideile năstruşnice care cer sanctificarea poetului ori consacrarea lui de cântăreţ în strană. Dimpotrivă, i se pare că mitul eminescian sporeşte în strălucire în măsura în care ni-l vom asuma pe poet mai aproape de condiţia sa umană. Se citesc cu mare interes acele pagini ale cărţii în care Mihai Eminescu e urmărit în raport cu semenii săi, ca bărbat îndrăgostit, ca bărbat gelos, ca bărbat suferind, ca bărbat cu vederi politice ferme, ca mare patriot. Că poetul, bunăoară, a fost urmărit de serviciile secrete austro-ungare era un lucru ştiut. Chiar fără documente, putea fi bănuit. Un gazetar cu atitudine atât de răspicat naţională, formator de opinie, nu putea trece neobservat. Dar de aici până la a imagina un complot străin împotriva sa, la care să adere şi marile personalităţi culturale şi politice care l-au luat sub protecţia lor, e o cale pe care nu se poate aventura decât cei rupţi de realitate. E bine că domnul Zenovie Cârlugea se disociază ferm de ei, printr-o judecată limpede, cu argumente incontestabile. A cultiva mitul Eminescu nu înseamnă a-l despovăra pe poet de orice păcat omenesc. De multe ori, artiştii sunt mari ori interesanţi şi prin micile lor păcate.
Geniul poetic eminescian a fost recunoscut şi preţuit de contemporani. E destul să-l invocăm pe Titu Maiorescu, spiritul critic cel mai acut şi mai clarvăzător al epocii, ca să argumentăm un atât de bătătorit adevăr. Pentru ilustrarea acestei recunoaşteri în posteritate, domnul Zenovie Cârlugea apelează la alte două nume ilustre din poezia românească, Tudor Arghezi şi Nichita Stănescu,poeţi ce se consideră ei înşişi ca desprinzându-se din spiritul eminescian. Citează convingător, în acest sens, din poezia, dar mai ales din publicistica lor. Nu prea înţelegem de ce n-a fost evocat şi Lucian Blaga, ştiut fiind că personalitatea şi opera acestuia îi sunt atât de familiare. Pentru că adevăratul emul eminescian el este, prin poezia, prin teatrul, prin filozofia sa, nu doar printr-o publicistică ocazională. Argumentul s-ar fi pliat de minune la ideea fundamentală a cărţii. Ne place să credem că este vorba de o simplă omisiune, nu de o concesie făcută spiritului local. „Eminescu – mitografii ale daco-românităţii „este o carte frumoasă şi prin imaginile care o ilustrează. Frumoasă şi educativă. E mare lucru să poţi fi în acelaşi timp om instruit şi dascăl. Să te poţi ridica, prin ştiinţa de carte, sus de tot, de unde să ai o privire cuprinzătoare asupra lumii, iar de acolo să le vorbeşti celor tineri pe înţelesul şi întru formarea lor. În vremurile prea mişcătoare de astăzi, parcă s-a împuţinat numărul acestor magiştri, atât de mulţi pe timpul lui Nicolae Iorga. Şi, Doamne, câtă nevoie este de ei ! Vedem în domnul Zenovie Cârlugea un ilustru model. Cărţi ca ale Domniei Sale sunt de o acută trebuinţă în tranziţia noastră parcă fără sfârşit.
Iuliu Pârvu
