Întâlnim, în mărturisirile lui Nichita despre Labiş (v. Albumul memorial alcătuit de Gh. Tomozei), un regret imens al spiritului împiedicat să comunice din cauza propriilor umori. “Cristalinul cântec al neuitatului nostru Nicolae Labiş” va stărui apoi în memoria poetului, graţie generosului său daimon Socratic , nu ca o scuză, ci ca un
legat spiritual: “…gheaţa acelei invidii ţinea numai de o aspiraţie a mea atât de decis revelată, încât chiar şi resturile de memorie pe care astăzi le mai pot evoca nu sunt altceva decât implozia de atunci a iubirii drepte pentru poezie.”(Abia acum şti…, în “RESPIRĂRI”, 1982)
La fel de “zănatic” (p.380) îl receptează pe “derbedeul sacru de Panait Istrati”, ba chiar pe Marin Preda, faţă de care nutreşte acea reţinere iniţială, pentru ca mai apoi să-l “recitească” pe acesta din urmă şi să vadă în el un adevărat “scriitor european” (p.368 şi urm.). Astfel de atitudini erau frecvente la Nichita Stănescu, dar ele ţineau, evident, de umori trecătoare, de capricii imprevizibile, în definitiv, de o vibraţie intimă a fiinţei, de o conştiinţă a valorii ca moderaţie şi prudenţă. Ele 
exprimă, în esenţă, figura mentală a unei psihologii de artist… În realitate, Nichita nu a rămas dator nimănui, generozitatea lui s-a manifestat cu asupra de măsură în atâtea rânduri. Cum putea să se înşele cu marile spirite acest titan al poeziei moderne (după Blaga, al doilea scriitor roman propus la premiul “Nobel”), care a cultivat, cu atâta pathos şi veneraţie, cultul genialităţii eminesciene, într-o covârşitoare întemeiere-de-sine!? Am simţit totdeauna în poemul “ O călătorie în zori” (vol.”SENSUL IUBIRII”, 1960), acea muzicalitate tulburătoare din “Moartea căprioarei”. A se compara cu versurile labişiene: “Seceta a ucis orice boare de vânt./ Soarele s-a topit şi a curs pe pământ./ A rămas cerul fierbinte şi gol./ Ciuturile scot din fântână nămol./ Peste păduri tot mai des focuri, focuri,/ Dansează sălbatice, satanice jocuri…”, cu aceste versuri aurorale, de matinalitate spirituală ale unui Nichita, pornit, la rându-i, în căutarea idealului, pe mitologicul Pegas al poeziei: “Soarele rupe orizontul în două./ Tăria îşi năruie sfârşitele-i carcere./ Suliţe-albastre, fără întoarcere,/ privirile ţi le-azvârl, pe-amândouă,/ să-l întâmpine fericite şi grave./ Calul meu salt ape două potcoave./ Ave, maree-a luminilor, ave!” Şi tot de Labiş amintesc viziunile matinale, imaginile adolescenţei, frăgezimea percepţiilor imagistice, sporul de jubilaţie naturistă, gravitatea jocului din volumele de tinereţe, îndeosebi din “SENSUL IUBIRII” şi “ O VIZIUNE A SENTIMENTELOR”… Moartea “liderului” Labiş întristează conştiinţele şi grăbeşte procesul de afirmare a şaizeciştilor. O întreagă generaţie s-ar fi maturizat peste noapte, se zice… Astfel că balada labişiană implică nu numai o premoniţie cu ecouri subiective… Cel ce a înţeles dintru început acest lucru este Nichita. “Invidia”sa era, de fapt, o gelozie a aspiraţiei de felul unei tânjiri metafizice, relansând un “entuziasm impersonal”… Şi în acest punct ne vine în minte eseul lui Titu Maiorescu, din 1883, despre “Progresul adevărului în judecarea lucrărilor literare”, unde se aprecia că una din “fazele” fireşti ale acestei evoluţii exprimă rezistenţa iniţială, împotrivă, needificată (“orice idee de valoare este la început combătută”). După acest prim “simptom” ar urma o interogare de sine, despovărată de subiectivism, un fel de discernere obiectiv-impersonala şi, în sfârşit, faza “recunoaşterii generale”. Exemplele alese de Titu Maiorescu sunt celebre şi concluzia nu poate fi decât aforistică: “Apa a trecut, pietrele au rămas, şi din piatră în piatră păşeşte adevărul spre viitorul său nemărginit.”
Zenovie Cârlugea
