Valorosul nostru colaborator Nicolae N. Tomoniu ne face surprize după surprize. Scriitor polivalent şi istoric ce se va impune graţie acribiei sale, cu profundă formaţie ştiinţifică tratează subiecte ce le scapă nelaicilor.
În această pagină ne bucură lectura cu aceste consideraţii demne de o lucrare de doctorat. Iată o idee pe care i-o servim, nu înainte de a-i mulţumi că există.
(I. Predoşanu)
Scurtă interpretare
La vremea când scriam despre „Viaţa religioasă din Valea Jiului”, spuneam că “mânăstirea Vişina, odată înfiinţată, a creat premizele pentru implantarea unor schituri în defileu pentru lainicii de acolo”. Printre ipotezele etimologice, privind toponimia, există o primă interpretare etimologică a cuvântului „lainici” pe care unii îl consideră de origine grecească, afirmând fals că ar veni din greaca veche, unde “lainos” ar însemna „de piatră”. Ori, nu se poate vorbi de greacă veche în vremea lui Nicodim, grecii folosind cuvântul piatră „TTeTpa” – petra – încă din timpurile înfiinţării fostului oraş antic, situat în Iordania, care, datorită templelor săpate direct în stâncă a fost numit în greceşte Petra. Aşadar, Petra şi nu Laina, cum s-ar fi putut numi dacă s-ar accepta afirmaţia lor.
Viaţa spirituală a păstorilor
A doua interpretare de până acum, şi anume că termenul ar deriva de la numele unui trib geto-dac, al “Lailor”, care era binecunoscut prin secolele al IV-lea – al V-lea împreună cu al “bessilor” din zona Sarmisegetuzei, aflată la circa 80 km distanţă de Lainici, nu e departe de adevăr. Priviţi imaginea de mai sus luată din poiana Locurele şi constataţi că, spre deosebire de sălbăticia versanţilor Văii Jiului, pe munţi, există câmpii şi goluri de munte unde freamătă din plin viaţă de om. Păstorii de animale ai acestor locuri îşi duceau viaţa spirituală încă din primele secole de creştinism prin aşazişii lainici. Aşadar, cine erau lainicii?
Cine erau lainicii?
Acest toponim este evident că nu se poate desface în silabe ca „lain” plus ”ic” pentru că ar putea fi considerat un diminutiv al „lailor” prin sufixul „ic”. Reputatul academician Al. Rosetti (1895-1990) în imensul său volum „Istoria limbii române” explică destul de clar etimologiile, atât a prefixului „lai” cât şi a sufixului „nic”, care dau în final lainic. Astfel, „lai” îl găsim la „Limbile vecine – sârbo-croata”, laja, cu derivate (numiri de oi) < lai. Cât priveşte sufixul „nic”, el formează adjective din verbe sau substantive (cucernic, sopornic, dornic) şi provine tot din limbile slave unde formează substantive (inu+iko) desemnând persoane cu o anumită calitate (ca şi moceniku, uceniku, kanoniku) de unde, în concluzie finală, „lai” plus „nic” dă lainic, adică un canonic, om recunoscut de biserică, propovăduitor, predicator, propagator al creştinismului printre lai, adică printre crescătorii de oi.
Puţină etimologie
Ipoteza avansată de lingvistul Rossetti n-a fost reţinută imediat la începutul secolului al XX-lea. E probabil din cauza deturnării atenţiei prin asemănarea cuvintelor laja=oaie, lai=privitor la oi, oier şi laie=oaie neagră, care a dus la dilema „ori e laie (oaie neagră), ori bălaie (albă)”, generând zicala arhicunoscută intrată mai rapid în limbajul spontan al maselor. În privinţa etimologiei cuvântului „Locurele” el nu provine cum s-ar putea crede – şi cum mulţi au crezut – de la contopirea cuvintelor Locurile Rele. În ampla lucrare „Istoria limbii române”, editată de Academia Română, volumul dedicat limbii latine, se precizează clar influenţa cuvântului latin „locus” în construcţia unor cuvinte ale limbii române, dincolo de paralelismul lui semantic cu similarul grec. Dar dacă Al. Graur, (Nume de locuri, Ed. Şt. 1972) se încurcă în nişte construcţii mai aparte, cum ar fi adăugarea la latinul „locus”=loc a unor nume de sfinţi (Locmaria, Loctudy), tot Al. Rosetti e mai explicit şi mai pe înţelesul tuturor, explicând rolul sufixelor diminutivale daco-române şi meglenoromâne „el”, „ele” care dau construcţiile de diminutive arhicunoscute: „băieţel”, „degeţel”, „scăunel”, „Argeşel”, „Făgeţel”, „Locurel” sau „degeţele”, „scăunele”, „Făgeţele”, „Locurele”.
Locurele, Scăunele şi Lespezele
Deci „Locurele” nu înseamnă că ar fi acolo nişte „locuri rele”, ci este un diminutiv al unor locuri mai aparte, chiar frumoase când le vizitezi, aşa cum la Tismana există „Scăunele” un loc la intrarea în Valea Tismanei şi „Lespezele” un loc de trecere între munţii Păltinei şi Boul. De bună seamă, în Gorj există construcţii de genul celor amintite, care sunt foarte frecvente şi mai putem găsi o grămadă de exemple asemenea celor deja date.
Lainicii, propovăduitorii Domnului Iisus Hristos, înainte de Nicodim!
Clarificarea etimologiei cuvântului „lainic” este însă extrem de importantă pentru zona Lainici şi nu numai. Ea dovedeşte că viaţa religioasă a locuitorilor din munţii din jurul defileului Jiului a început cu mult înainte de a apare legenda construirii de către ucenicii Sfântului Nicodim de la Tismana, în secolul al XIV-lea, a Schitului Lainicilor. Şi zicem „legenda” pentru că faptul în sine, duce la două concluzii: fie că ucenicii sfântului tocmai din cauza existenţei lainicilor au luat hotărârea să construiască în defileu un schit, fie lainicii înşişi au cerut pentru construirea lui voie de la Nicodim – autoritatea bisericească de atunci – el fiind o perioadă scurtă şi mitropolit al Severinului. Oricum ar fi, viaţa bisericească din Valea Jiului, începută sistematic, oficial, în vremea lui Vladislav, moşul lui Mircea cel Bătrân, are rădăcini adânci în viaţa religioasă din jurul Văii Jiului. Câteva secole mai înainte iată că existau lainicii, propovăduitorii domnului nostru Iisus Hristos în Munţii Vâlcan şi Parâng. Existenţa timpurie a lainicilor în jurul actualei Mânăstiri Lainici devine din acest punct de vedere, încă o dovadă că dacii au trecut spontan la creştinism datorită religiei lor monoteiste, fără a mai fi necesar ca discipolii lui Iisus să intervină direct pentru creştinarea lor.
Verigă lipsă, în istoria Gorjului
Chiar dacă misiunea Apostolului Andrei în Scytia (Dobrogea) ar fi (şi este uneori!) contestată – ca efect practic al ei – în interiorul daciilor romane, Dacia Malvensis, Dacia Apulensis şi Dacia Porolissensis, existenţa lainicilor din munţii Parâng şi Vâlcan vine să ne clarifice felul în care a trecut poporul dac la creştinism. Ipoteza rosettiană vine să completeze deci, încă o verigă lipsă din istoria Gorjului. Dacă la întemeierea Ţării Româneşti, Voievodatul lui Litovoi a avut contribuţia sa hotărâtoare, iată că şi evenimentele spirituale existente în trecut pe Valea Tismanei şi Valea Jiului ne îndreptăţesc să afirmăm că şi viaţa religioasă s-a dezvoltat în Ţara Românească mai întâi aici, sub poalele Carpaţilor Meridionali, de la Orşova la Comarnic şi mereu în paralel cu viaţa politică a poporului român.
Fariseii politici, în biserici!
Din nefericire, în vremurile de astăzi viaţa noastră religioasă nu mai merge în paralel, ci, este subordonată vieţii politice până la cele mai înalte niveluri. Este o situaţie din cauza căreia preoţii adevăraţi şi credincioşii trebuie să ia urgent atitudine, eliminând din biserici pe fariseii politici care vin la Sfânta Biserică cu poliţie şi camioane cu garduri albastre după ei. Ba mai mult, sunt situaţii în care se intervine fie politic fie din domeniul financiar-bancar sau ocult chiar în schimbarea unui stareţ. Pentru a fi înscăunat ori înscăunată un stareţ-stareţă mult mai docil în anume demersuri informative ori interese în privinţa turismului religios.
Prof. Nicolae N. Tomoniu, Tismana
N.R. Consideraţii absolut inedite, scrise de Nicolae N. Tomoniu pentru ed. II-a a volumului în pregătire, „Neamul întemeietor al lui Basarabă” şi pentru site-ul recent lansat www.lainici.ro
