Sublima îngrijorare a învăţăturii Mântuitorului Iisus Hristos a cuprins ca para unui foc puternic întreaga lume de atunci şi întreg sângele martirilor vărsat din partea acelora care persecutau sublimitatea Sfintei Evanghelii, n-a fost în stare să stingă această pară de foc. Creştinismul cu reînvierile umane sănătoase şi sublime s-a lăţit asupra pământului ca un râu maestatic şi puternic care rupe şi duce cu sine tot ce-i stă în cale.
Sublimitatea şi farmecul divin al Sfintei Evanghelii despre iubirea de Dumnezeu şi a oamenilor strălucea deasupra reînvierii umane ca un turn brâncuşian şi era steaua de la Răsărit „conducătoare, pentru omenire, din întunericul de multe ori de nestrăbătut al vieţii”. Lupta direcţiei păgâne de viaţă, întărită şi dezvoltată în cursul multelor veacuri, în contra noilor învăţături, a fost înverşunată, dar puterea morală a creştinismului e atât de mare încât nimic nu poate să-i reziste. „Dumnezeu e Duh şi cei ce i se închină trebuie să i se închine cu Duh şi cu adevăr”, aşa spune sublima Evanghelie şi prin aceasta a deosebit pe Dumnezeu de lume şi de tot ce e pământean şi a ridicat ideea de Dumnezeu sus, deasupra lumii acesteia şi deasupra patimilor omeneşti, a arătat calea pe care se poate înainta spre desăvârşirea morală! „Dumnezeu e Duh”! nu e deci forţă a naturii, nu e vreun erou divinizat, ci e o fiinţă personală spirituală. E suprema raţiune, suprema iubire, supremul adevăr şi cea mai înaltă sanctitate! Dogmatic sau moral, chiar şi numai ideea aceasta ridică pe om cu putere deasupra cercului ordinar de gândire. Vraja naturii fizice e nimicită, căci i s-a luat coroana dumnezeirii. Trebuinţele animalice ale omului vin puse în serviciul materiei şi nu mai sunt lăsate ca ele să stăpânească pe om. Omul începe să poarte în sine o mică parte a dumnezeirii, pentru că Dumnezeu e Duh! De aceea interesele spirituale trebuie să fie pentru om de cel mai mare preţ. De dragul scopurilor spirituale, de dragul binelui şi al adevărului, de dragul năzuinţelor intelectuale supreme, omul trebuie să renunţe la cele mai preţioase înclinări pământeşti, să renunţe la josnicele desfătări ce ţin de natura sa animalică, ba să se lepede chiar şi de legăturile de sânge ale rudeniilor, atunci când interesele oamenilor care îi stau aproape de inimă, împreună cu pretenţiile acestora, se împotrivesc sentimentelor sale morale. „Cel ce vrea să-mi urmeze mie – zice Mântuitorul – trebuie să se lepede de sine. Cel ce iubeşte pe tatăl său, ori pe mama sa, sau pe copiii săi, mai mult decât pe mine, acela nu e vrednic de mine”. În reînvierile umane, omul e considerat de regulă ca o fiinţă răpitoare, care aleargă după câştig şi după desfătări. Să petreacă, să adune avere, asta e năzuinţa sinceră care ne caracterizează, dar ne şi consumă sublima Evanghelie, ne otrăveşte sufletul şi ne îndeamnă să otrăvim creierul şi sufletele altora. (Va urma)
Preot Iconom Alexandru Eug. Cornoiu
