În Pericopa Evanghelică a Duminicii a XXX-a după Rusalii (“Dregătorul bogat – păzirea poruncilor”) se continuă seria pildelor de adâncă învăţătură ale Mântuitorului Iisus Hristos, prezentându-ni-se întâmplarea dregătorului bogat care vine la Fiul Domnului în căutarea răspunsului la întrebarea pe care ne-o punem, adesea, fiecare dintre noi: Ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?
Miezul de învăţătură creştină aduce înaintea minţii noastre pe bogatul care vede în sine însuşi multiple mijloace şi nemăsurate puteri de a-şi spori bunăstarea, însă, îndată ce omul avut îşi taie cu nevoinţă împătimirea de avuţie, realizează faptul că risipeşte în sine orice nădejde în aceasta şi încetează de a mai vedea în patima bogăţiei reazemul său de căpetenie. Deoarece dregătorul bogat devine în inima sa un om cu suflet milostiv, asemeni aceluia care nu are nimic, pentru a i se deschide drumul către Împărăţie, fiecare va înţelege că bogăţia nu împiedică, ci ajută sufletul despovărat de patimi, fiindcă oferă mijloacele de a face bine celui de lângă noi. De aici, reiese faptul că omul care nu e bogat în Dumnezeu, nu are intrare în Împărăţia Cerurilor, iar cel ce nădăjduieşte numai la Dumnezeu şi se lipeşte de El cu toată inima sa, doar bogăţia credinţei îl înveşniceşte!
„Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică“?
Miezul dialogului ne dovedeşte că Mântuitorul atinsese un punct sensibil şi dăduse la iveală o boală ascunsă adânc în sufletul tânărului dregător, anume, alipirea lui excesivă şi pătimaşă de bogăţiile din lumea aceasta, iar, cu toate că în prima parte a relatării tânărul dregător ne apare ca o persoană exemplară, Mântuitorul îi arată pilduitor, că nu putea să ajungă la comuniunea deplină cu Dumnezeu, pentru că era împiedicat de un idol ascuns care dezvăluie prea multa sa bizuire pe bogăţiile materiale pe care le avea. Cu alte cuvinte, bogatul dregător era mai legat de averea materială, de ceea ce avea în jurul său, decât de ceea ce dorea, adică, viaţa fericită şi veşnică! Totuşi, întrucât citise în sufletul tânărului bogat că este mânat de o căutare sinceră a vieţii veşnice, Mântuitorul nu-i mai spune nimic, nu încearcă să-l convingă în vreun fel, după ce i-a adresat îndemnul de a-şi vinde averea, de a o împărţi celor nevoiaşi şi de a-I urma Lui. Astfel, Mântuitorul îi respectă libertatea şi lasă ca întristarea provocată de scoaterea la iveală a patimii ascunse a iubirii de bogăţia materială să se transforme într-o sfântă întristare după Dumnezeul care, în cele din urmă, să-l ajute să se elibereze de legătura pătimaşă faţă de bunurile materiale limitate şi trecătoare care îi amăgiseră sufletul. De fapt, bogatul dregător pare a fi un om care nu se mulţumeşte cu viaţa aceasta, dar, nu pentru că era sărac, nici pentru că ar fi trecut prin multe greutăţi, ci, pentru că simţea că este chemat la iubirea veşnică a Lui Dumnezeu, întrucât a fost creat după chipul Lui Dumnezeu Cel veşnic viu!
„Să nu faci desfrânare, să nu ucizi, să nu furi, să nu fii mărturie…”!
Dregătorul bogat care l-a întrebat pe Mântuitorul Hristos „ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?“ era un om tânăr, virtuos şi evlavios, iar, drept răspuns la întrebarea adresată, Mântuitorul Hristos enumeră poruncile care, potrivit Legii Vechiului Testament, trebuiau respectate pentru ca omul să fie drept în faţa lui Dumnezeu, şi anume: „să nu faci desfrânare, să nu ucizi, să nu furi, să nu fii mărturie mincinoasă; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta“! Răspunsul dregătorului: „toate acestea le-am păzit din tinereţile mele“, adică, din fragedă copilărie, demonstrează că acesta era un tânăr frământat şi preocupat de cea mai serioasă şi importantă întrebare pe care şi-o poate pune un om trăitor pe pământ – „ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică“? De aici, putem deduce că el dorea mai mult decât viaţa din lumea aceasta. Chiar dacă nu era sărac şi avea motive să fie mulţumit de traiul său, totuşi, simţea că nu viaţa aceasta, ci viaţa veşnică este bunul cel mai de preţ pe care trebuie omul să-l caute şi să-l dobândească! Poate că de fiecare dată, când noi dorim binele, să ne punem nădejdea în harul Lui Dumnezeu, mai ales că sfânta tradiţie ne spune că tainicele cuvinte ale Mântuitorului de la finalul aceste pericope – „cele ce nu sunt cu putinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu“ – s-au adeverit în viaţa tânărului dregător. A fost nevoie de un an de zile de lupte intense cu el însuşi, cu egoismul din el, ca dregătorul bogat să poată urma sfatul Mântuitorului, iar după o luptă interioară susţinută, cu ajutorul lui Dumnezeu, a hotărât să renunţe la averi, le-a împărţit săracilor şi a devenit unul dintre ucenicii Mântuitorului. Aceeaşi tradiţie ne mai spune că acest dregător bogat, devenit milostiv, a ajuns episcop în Asia Mică, iar Mântuitorul prevăzuse această schimbare în bine a tânărului care dorise înveşnicirea sufletului său!
„Cele ce nu sunt cu putinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu“!
Prin recomandarea milosteniei ca fiind însuşi nivelul duhovnicesc superior moralităţii şi evlaviei, Mântuitorul Hristos ne arată că nu este suficient a nu face rău cuiva, ci, pentru ca un om să fie cu adevărat fericit şi să se asemene cu Dumnezeu, trebuie să dea dovadă de dărnicie şi milostivire. Evanghelia acestei duminici, aşadar, ne atrage atenţia că nu este suficient să ne rugăm mult, să postim mult şi să ne înfrânăm de la păcat, dacă nu suntem şi milostivi, pentru că milostenia dăruirii, adică iubirea generoasă arătată faţă de semenii noştri înseamnă începutul asemănării noastre cu Dumnezeu Cel milostiv. Dumnezeu nu doreşte ca noi să fim doar recunoscători pentru binefacerile Sale, ci să răspândim iubirea Sa, adică, să fim şi milostivi faţă de semenii noştri. Iată, în momentul în care Mântuitorul îi spune dregătorului: „Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; apoi vino şi urmează Mie“, spune Evanghelia, acesta „s-a întristat, căci era foarte bogat“! De fapt, ca şi în alte situaţii, vedem cât de mult apreciază Dumnezeu căutarea noastră spirituală sinceră, mai ales când devine luptă în interiorul inimii, ca dor de iubire veşnică. Iar, ca o învăţătură de o mare amplitudine, se constată că văzând întristarea tânărului bogat, după ce acesta s-a îndepărtat (cf. Matei 19, 22), Mântuitorul a spus: „cât de greu vor intra în împărăţia lui Dumnezeu cei ce au averi! Căci mai lesne este pentru cămilă să treacă prin urechile acului, decât pentru bogat să intre în împărăţia lui Dumnezeu“! Abia atunci, desigur, auzind sentinţa Mântuitorului Hristos pentru bogaţii nemilostivi, în mintea noastră se naşte o întrebare gravă şi esenţială: atunci, cine poate să se mântuiască? Răspunsul Sfintei Evanghelii rânduite a se citi la Sfânta Liturghie în această Duminică s-ar fi încheiat într-o notă pesimistă, dacă întristării dregătorului bogat şi nedumeririi celor prezenţi nu s-ar fi răspuns prin cuvintele Mântuitorului, care ascund o tainică speranţă: „cele ce nu sunt cu putinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu“!
„Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri“!
De multe ori, dacă nu, chiar întotdeauna, orice schimbare a noastră, a felului nostru de a fi, de a gândi şi de a făptui, a modului de a înţelege viaţa, foarte adesea limitată la o existenţă egoistă, chiar şi atunci când este acoperită de haina evlaviei şi a virtuţilor, nu este un lucru la îndemâna oricui! Foarte greu renunţă omul la obişnuinţele sale, la speranţele sale deşarte, chiar dacă simte adesea că modul în care-şi duce viaţa nu este cel mai bun.
Reacţia dregătorului bogat la porunca: „Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri“ dovedeşte că o schimbare a omului în profunzimea sufletului său cere şi o luptă neostoită cu sine, cere o convertire care ne înveşniceşte sufletul cu bogăţia credinţei. Nu ştiu, câţi ar putea înţelege că averile care se cheltuiesc pe fapte de milostenie, în realitate, nu se pierd, ci se transferă dintr-un loc unde ele sunt realităţi trecătoare, într-un alt loc, unde ele devin lumini netrecătoare, se transformă în lumina neînserată a faptelor bune cu care ne vom înfăţişa înaintea Dreptului Judecător. Însă, această preschimbare, o veritabilă prefacere a bunurilor materiale în fapte de milostenie şi în comori cereşti, nu se face cu uşurinţă, mai ales dacă ne-am prea obişnuit cu modul de existenţă posesiv, acaparator şi lacom faţă de averile trecătoare.
Foarte adesea, cei ajunşi în această stare de prosperitate şi de ghiftuire, nu se mai pot elibera spiritual decât prin pocăinţă, prin rugăciune şi prin harul Lui Dumnezeu, Cel Care doreşte ca omul să adune comori în ceruri, nu pe pământ, pentru că aici noi trebuie să strângem comoara faptelor bune, comoara milosteniei! Niciodată, averile nu se pierd atunci când se face din ele milostenie săracilor, ci, ele se transferă de pe pământ la cer, în înţelesul că milostenia transformă averile în lumina nepieritoare a faptelor bune pe care omul o ia cu el în suflet şi se mută la cer, după moartea sau după despărţirea lui de lumea materială.
Acest transfer, ca o transfigurare a înveşnicirii, adică, această schimbare a bunurilor materiale în faptă bună şi în comoară cerească, înseamnă înveşnicirea sufletului nostru! Iată, avem şi noi bogăţii, fiecare după agoniseală, dar, nu trebuie să ne stăpânească sufletul, ci, noi să le stăpânim pe ele! Aşadar, să luăm aminte, că această Sfântă Evanghelie se referă nu numai la cei bogaţi.
Fiecare dintre noi are în suflet o bogăţie nemăsurată şi să nu prăduim această bogăţie, ci s-o dăm înapoi Celui care ne-a înzestrat cu ea! Nu trebuie să agonisim numai pentru noi înşine, ci, să punem în suflet milostenia, să-L întrebăm pe Dumnezeu, ce trebuie să facem cu aceste lucruri agonisite, ca să ne înălţăm pe calea vieţii veşnice!
Prof. Vasile Gogonea
