Pericopa Evanghelică a Duminicii dinaintea Înălţării Sfintei Cruci sau a Convorbirii Lui Iisus cu Nicodim este plină de înţelesuri şi ne învaţă despre adevărul naşterii din nou prin convorbirea dintre El şi Nicodim, pentru că prin discuţia aceasta, noi ne putem da seama de faptul că o condiţie preliminară a cetăţeniei cereşti este naşterea din nou, iar dacă nu ne naştem din nou, nu putem vedea împărăţia lui Dumnezeu, pentru că fiecare dintre noi vedem iubirea jertfelnică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în viaţa noastră, prin semnul Sfintei Cruci.
Aceasta ne îndreptăţeşte şi ne îndeamnă să cinstim Sfânta Cruce, să ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci, ca iubirea lui Dumnezeu să ne ocrotească, să ne dăruiască sănătate, să ne ferească de primejdii, de accidente, de rătăciri, să ne scape de întâmplarea cea rea şi să ne păzească de toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi.
Dacă un om se naşte din nou, poate vedea Împărăţia Lui Dumnezeu!
Nicodim avea o poziţie înaltă şi de mare răspundere în naţiunea iudeilor iar educaţia lui fusese din cele mai alese, poseda talente puţin obişnuite şi era un membru onorat al consiliului naţional. Împreună cu alţii, el fusese mişcat de învăţătura lui Iisus şi cu toate că era bogat, învăţat şi onorat, fusese atras în mod neînţeles de umilul Nazarinean, pentru că Învăţăturile pornite de pe buzele Mântuitorului îl impresionaseră foarte mult şi dorea să cunoască mai multe din aceste adevăruri minunate.
Într-un consiliu al sinedrului, când se discutau măsurile ce trebuie să se ia faţă de Iisus, Nicodim a recomandat prevedere şi moderaţie, când a susţinut că, dacă Iisus era într-adevăr investit cu autoritate de la Dumnezeu, ar fi fost primejdios ca ei să respingă avertizările Lui. Preoţii n-au îndrăznit să nesocotească acest sfat şi pentru o vreme n-au luat măsuri pe faţă împotriva Mântuitorului.
De când auzise pe Iisus, Nicodim începuse să studieze cu râvnă profeţiile despre Mesia şi, cu cât studia mai mult, cu atât era mai mult convins că El era Cel care trebuia să vină. A văzut pe Mântuitorul primind pe săraci şi vindecând pe bolnavi, văzuse privirea lor plină de bucurie şi ascultase cuvintele lor de laudă şi nu putea pune la îndoială faptul că Iisus din Nazaret era Trimisul lui Dumnezeu. El dorea din toată inima să stea de vorbă cu Iisus, dar se ferea să meargă la El pe faţă. Ar fi fost prea umilitor pentru un conducător al iudeilor să dea pe faţă simpatie pentru un învăţător până atunci atât de puţin cunoscut. Şi dacă vizita lui ar fi ajuns la cunoştinţa sinedriului, ar fi făcut ca asupra lui să se reverse dispreţul şi bănuielile lor.
Aşa că s-a hotărât să aibă o întâlnire tainică, scuzându-se pe motivul că dacă El ar fi mers pe faţă, şi alţii ar fi urmat pilda lui. Aflând prin cercetări bine făcute că locul unde Se retrage Mântuitorul este pe Muntele Măslinilor, el a aşteptat până când oraşul s-a cufundat în linişte şi după aceea l-a căutat. În faţa lui Hristos, Nicodim a simţit o stranie timiditate, pe care a căutat să o ascundă sub o aparenţă de calm şi demnitate. „Învăţătorule”, zise el, „ştim că eşti un învăţător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face minunile pe care le poţi face Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el”.
Suntem chemaţi a ne pregăti pentru înţelegerea Crucii!
Vorbind de darurile deosebite pe care le avea Iisus ca Învăţător, precum şi de puterea Lui uimitoare de a face minuni, el spera să netezească drumul pentru această ocazie. Cuvintele lui aveau ca scop să exprime şi să producă încredere, dar de fapt exprimau necredinţă. El n-a recunoscut pe Iisus ca Mesia, ci numai ca pe un Învăţător trimis de Dumnezeu.
Iisus Şi-a îndreptat privirea asupra vorbitorului ca şi când ar fi citit în sufletul lui şi în înţelepciunea Sa neţărmurită a văzut în faţa Sa un om care căuta adevărul. El ştia pentru ce a venit şi cu dorinţa de a adânci şi mai mult convingerea care se găsea în mintea ascultătorului, i-a vorbit în mod direct, spunând solemn dar blând: “Adevărat, adevărat îţi spun, că dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu”!
Exemplul suprem de receptivitate şi ataşament faţă de Iisus îl avem la coborârea de pe cruce şi aşezarea în mormânt. El, împreună cu Iosif din Arimateea, alt membru al Sinedriului (!), se vor îngriji de cele necesare: mormânt, giulgiu, smirnă, aloe etc. Iată, aşadar, iubiţi cititori, că nu doar ucenicii şi apropiaţii au fost pregătiţi pentru înţelegerea patimilor şi a jertfei Sale, ci şi suflete iniţial aflate în tabăra potrivnică, temei limpede al universalităţii mântuirii. Astfel, la fel ca ucenicii, ca Nicodim şi ca mulţi alţii asemenea lor, suntem şi noi chemaţi a ne pregăti pentru înţelegerea Crucii (misiunii) Mântuitorului, spre a ne duce cu demnitate, apoi, propria cruce a vieţii, în sens de misiune creştină curajoasă şi jertfelnică înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Mai ales părinţii şi educatorii suntem îndatoraţi a prelua rolul pregătitor la care ne cheamă Mântuitorul prin exemplul Său dumnezeiesc.
Altfel spus, să ne pregătim ca să pregătim, având în vedere mai ales generaţiile tinere, de care depinde nemijlocit viitorul naţiunii. Concret, a-i pregăti să profeseze un creştinism autentic şi să îmbrăţişeze o carieră utilă ţării, familiei, lor înşişi, în spirit de jertfă şi patriotism sincer. Accentul pus pe o educaţie sănătoasă se întâlneşte în toate statele civilizate, începând cu lumea antică. Marele nostru pedagog, Simion Mehedinţi (1862-1962), reţine de aici însă ideea selecţiei.
El spune: “Pentru a educa, trebuie întâi să selectăm” (Altă creştere. Şcoala muncii), adică să-l repartizăm pe fiecare potrivit vocaţiei şi posibilităţilor. El dă un exemplu aparent banal, dar deosebit de semnificativ: un dresor de animale, Hagenbek, la un moment dat, din douăzeci de lei câţi i-au fost încredinţaţi pentru dresaj, numai patru au trecut testele de preselecţie! Revenind la subiectul nostru, pregătirea pentru crucea vieţii, în sens de misiune, numai printr-o selecţie şi repartiţie serioasă a tinerilor, urmată de o educaţie “spartană”, dar în duh creştin şi actual, se poate ajunge la rezultatele dorite. În acest sens, nu trebuie ignorată situaţia dramatică de acum, în care, cu bani, fiecare urmează facultatea pe care o doreşte, indiferent de vocaţie şi aptitudini. Anual, absolvă serii uriaşe la Drept, Medicină şi chiar Teologie, plus la alte nenumărate facultăţi, mai ales particulare, fără acoperire în pregătire şi necesar, din vina unor decani şi profesori lacomi de bani şi lipsiţi de conştiinţă, dar, de multe ori, şi a tinerilor înşişi, deodată cu a părinţilor acestora, care ţin neapărat să ajungă “cineva”, fără vocaţie şi însuşirile necesare.
Semnul Crucii rămâne veşnic!
Cum îşi vor purta crucea şi ce misiune creştină vor face aceşti absolvenţi plătitori, extrem de slab pregătiţi, este dureros să ne imaginăm! De aceea, împlinirea misiunii noastre creştine pe pământ trebuie să aibă mereu în atenţie jertfelnicia Mântuitorului, a ucenicilor Săi şi a tuturor celor care I-au urmat cu deplină conştiinciozitate. Nu doar declarativ, prin simpla apartenenţă la creştinism, prin participarea la slujbe sau închinarea la icoane şi în faţa Crucii, de ar fi cât de evlavioasă.
Căci Însuşi Mântuitorul ne-a avertizat limpede: “Nu oricine Îmi zice: “Doamne, Doamne” va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 21). Aşadar, cel ce face, precum El a făcut voia Tatălui şi precum ucenicii L-au imitat: jertfelnic, până la capăt, vieţuind modest, cu iubire pentru toţi, inclusiv vrăjmaşi, cu osteneală, curaj şi demnitate. Am zice, în termeni moderni, în spirit de performanţă etică, întrucât, iată, pentru cuvântul “cruce”, în sens de “misiune”, se poate utiliza această expresie. Iar performanţa nu presupune neapărat titluri academica sau funcţii înalte, ci fiecare să fie conştiincios şi de bună credinţă în munca şi în familia lui, de ar fi cât de modestă! Semnele Crucii rămân veşnic în trupul Mântuitorului Iisus Hristos, Cel Înviat şi Înălţat la ceruri, pentru a ne arăta cât de mult ne-a iubit El pe noi şi S-a dăruit nouă, ca pe noi să ne ridice la ceruri. De aceea, Sărbătoarea Înălţarea Sfintei Cruci, ca cinstire a Sfintei Cruci, este preamărirea iubirii jertfelnice, a iubirii smerite, singura iubire pe care Dumnezeu o preţuieşte. El nu preţuieşte iubirea posesivă şi mândră, ci iubirea smerită, care deschide sufletul omului spre a iubi pe Dumnezeu şi pe semenii noştri!
Prof. Vasile GOGONEA
