Tudor Arghezi şi Cercul scriitorilor olteni (V)

Să amintim şi aprecierea de care se bucura criticul „Ramurilor” craiovene din partea directorului-proprietar al hebdomadarului „Gorjanul”, care apărea la Târgu-Jiu încă din 1924, fiind la curent cu mişcarea culturală oltenească, îndeosebi cu cercul scriitorilor din capitala Băniei. Astfel, în numărul din 23-31 martie 1932, „Gorjanul” semnalează apariţia „preţioasei lucrări” Atitudini politice şi literare a „apreciatului critic şi admirabil scriitor” D. Tomescu.

În recenzia semnată de Ioan N. Vlăsceanu, într-un număr viitor, se apreciază „valoarea critic-literară incontestabilă” a articolelor, insistându-se asupra celei mai dezbătute probleme literare de atunci – „conflictul de idei şi principii între semănătorism – reprezentat, susţinut şi propagat prin «Semănătorul» d-lui N. Iorga, deoparte, – şi modernismul unor scriitori tineri, trâmbiţat prin diferite reviste literare, de altă parte.”

Atingând „punctul nevralgic al acestei spinoase probleme” în câteva capitole de „înalt spirit critic”, D. Tomescu „documentează şi dovedeşte avident rolul tradiţionalismului în literatura noastră, acel al semănătorismului, ca şi curent literar şi în fine, acela al junimismului, modernismului etc. ca şcoale literare.”

Definind fiecare curent sau şcoală literară, – şi stabilind aportul respectiv în literatura noastră”, criticul evidenţia totodată „aberaţiile transplantate de anumiţi critici sau poeţi, din aşa-zisa şcoală nouă”, din epoca postbelică, care invadaseră piaţa literară.

D. Tomescu, luând apărarea tradiţionalismului, care, după el, nu înseamnă „nici adorare” a trecutului, nici „impietare”, ci „o neîntrecută acţiune de cercetare şi de înţelegere a trecutului, pentru a face din el suportul moral al silinţelor noastre în prezent” , socoteşte drept „ridicole” toate imitaţiile după simboliştii şi dadaiştii francezi.

Literatura mai sănătoasă este, crede D. Tomescu, cea „grefată perfect pe tradiţionalismul şi specificul nostru” (sunt citate romane ca La Medeleni, Ion şi Întunecare). Şi în ceea ce priveşte articolele politice, recenzentul Ioan N. Vlăsceanu observă că D. Tomescu „nu şi-a coborât gândul şi ideile la lucruri mici, ci s-a menţinut totdeauna în sfere mai literare, în concepţiuni mai înalte”. E cazul articolelor Către tinerime, Dilentantism şi intelectualism, Apelul la trecut ş.a.

„Articolele publicate în anii neutralităţii, se citesc astăzi cu mai mult interes, căci, privite prin prisma depărtării în timp, evenimentele petrecute le dă astăzi o explicare, o justificare şi situează pe autor în rândul celor ce au luptat pe acest tărâm şi au împins mai devreme la realizarea idealului nostru naţional”.

În 1947, odată cu apariţia „Ramurilor” într-o nouă formulă grafică şi cu format nou, Arghezi îi comunică lui Făgeţel că găseşte „greoi” sumarul actualului număr şi că „sub lespezi didactice îngheţate şi colaborări masive” este înăbuşită „văpaia locală, care ar putea da, în absenţa unanimă de focare, şi în Capitală şi în toate celelalte regiuni ale ţării, un far al Banatului Craiovei”. În loc de 100 de pagini pe lună, zice Arghezi, sunt preferabile 16 pagini săptămânal „bogate în scurtimi şi într-un stil polemic, între pamflet şi reverie”. (Scrisoarea din 29 ianuarie 1947).

Apropiat de cercul scriitorilor olteni şi de revista „Ramuri” vreme de aproape trei decenii, Tudor Arghezi „a crestat – aşa cum a mărturisit-o la începutul de drum al Ramurilor de azi – «o haşchie dintr-o creangă de răboj de pe la Cozia şi Tismana», făcându-şi «un băţ de credinţă, zis condei», cu care a migălit nestematele operei sale.

E confesiunea creatorului care, ajuns la vârsta patriarhatului literar, simţea nevoia să afirme că întotdeauna a zvâcnit în inima sa sângele pământului în care îşi odihnesc osemintele strămoşii, pământul de vatră al lui Tudor din Vladimir şi Brâncuşi.”

*

Dispariţia lui C. Şaban Făgeţel îl găseşte, pe bunul său prieten şi colaborator, bolnav, şi, cu toate că avea interdicţia medicală de a lucra, nu se poate „resemna”, şi trebuie să scrie „periodicul necrolog”, dictându-l copiilor Mitzura şi Baruţu (să precizăm că la 5 iunie 1945 dispăruse şi N. Tomescu, criticul „Ramurilor”).

Momentul iniţial al împrietenirii, când luptau „sub steaguri” diferite, calitatea umană a celui ce juca, în capitala Olteniei, rolul de Mecena al scriitorilor din această parte de ţară, dar şi amintirile legate de „şezătorile literare olteneşti, Broştenii şi Turcenii Caloteştilor, amurgurile violete de pe Jii, speranţa că Doljul să ajungă un focar intelectual românesc, îndreptăţit de valorile native locale” – toate acestea sunt evocate cu o caldă şi vibrantă recunoştinţă în articolul „Costache Şaban Făgeţel”, publicat în „Adevărul” din 17 decembrie 1947:

„Când i se aduce la pat un plic cernit bolnavul tresare… Murim încet, dar murim pe rând.

Mi s-a deschis ieri, între pernă şi cot, ultima scrisoare a lui Făgeţel. Ea nu mai purta semnătura lui… Era mesajul veciei al familiei din Craiova. Cu toată interdicţia medicală de a «lucra» – şi a lucra în cazul acesta este a mânji alba hârtie şi a face meserie de inteligenţă stricată – nu mă pot resemna să rămâi mut în faţa cimitirului Sineasca.

Am norocul că nu-mi lipsesc secretarii, cărora să-mi încredinţez părerile de rău printr-un dicteu. Fiica mea Mitzura şi fratele ei Baruţu, de o bucată de vreme colaboratorii mei, s-au apropiat cu caietul, ca să culeagă subt pomul ce se desfrunzeşte în filele lui, câteva foi pentru mormântul lui Şaban.

Durata peste mijlocia vieţii face pe scriitor, obligat să publice periodicul necrolog, cioclul camarazilor lui. Ştiam că Făgeţel suferă de mai mulţi ani de o penibilă infirmitate chirurgicală, nevindecată, dar insul lui minuscul şi uscat, cu o vitalitate nervoasă acerbă, obişnuit să iasă victorios din toate confruntările cu destinul, care n-au fost nici puţine nici mici, nu lasă să se creadă că poate fi biruit. Fizicul lui făgăduia, strângându-se progresiv în sineş, o transmutare în minereu şi chihlimbar cu un fluture la mijloc diafan în transparenţă: sufletul lui darnic şi bun.

Făgeţel a fost un om bun, unul din puţinii buni cu adevărat, pe care i-am cunoscut, mai buni de calitate decât de bunătate.

L-am aflat pe Făgeţel, întâi adversar leal, ce iarăşi e rar. El era subt un stindard: eu nu aveam niciunul, oştean de unul singur, haiducesc, numai că flinta mea era încărcată cu argint şi prafuri de aur: rănile acestui material nu sunt otrăvitoare. Steagurile, tobele şi proclamaţiile indiscrete mi-au displăcut: problemă de măsură.

Ne-am împrietenit în mijlocul unei lupte la baionetă cu condeiul. Ne-am strâns mâinile. Făgeţel era un caracter. Independent de apărarea pe care o purtam fiecare în fortăreaţa lui, ne-am salutat întotdeauna peste metereze. El a stat de-a dreapta lui Iorga, cu Tomescu; Iorga n-a fost nici un Făgeţel nici un Tomescu, tovarăşul defunct şi el, al celui ce-şi închise ochii la Craiova. Dimpreună cu frumoasa lui Doamnă şi soţie, care ţinea însufleţirea gospodăriei, Făgeţel îmi evocă oraşul oltenesc, şezătorile literare olteneşti, Broştenii şi Turcenii Caloteştilor, amurgurile violete de pe Jii, speranţa ca Doljul să ajungă un focar intelectual românesc, îndreptăţit de valorile native locale. Lichidarea consecutivă a încercărilor de expansiune în sus au pustiit neîntrerupt ţinutul întors o dată la câte zece ani cu douăzeci de ani îndărăt, la starea de provincie amorfă. Toate elanurile s-au petrecut pe o schemă artificială şi după interesele câte unui politic. Mecena de ocazie, căruia îi lipseau un portofoliu şi un bastion. Capitalurile înghesuite consimţeau să renunţe o secundă la dobânzi, reviste, ziare, poeţi, prozatori, critici, ca nişte felibri. Ambiţiile fiind satisfăcute, Oltul bancar se retrăgea spre Bucureşti, lăsând potmol şi luntrile înnămolite. Luntraşii se risipeau întristaţi sau rămâneau, unii din ei să viseze într-un colţ din parcul Bibescu, ivirea unui nou paralelism.

Singurul credincios al Craiovei rămăsese Şaban Făgeţel. A plecat şi Făgeţel.”

*

Moartea lui C. Ş. Făgeţel, la 5 decembrie 1947, după 42 de ani de „zbucium fără seamăn”, de trudă neîntreruptă pe ogorul culturii oltene, îndurerează pe toţi prietenii, inclusiv pe gorjeni. În ultimul număr al „Gorjanului” din anul 1947 – care este şi ultimul număr din istoria apariţiei sale (1924-1947) – Jean Bărbulescu îi dedică un necrolog emoţionant, din care rezultă personalitatea inconfundabilă a marelui om de cultură din Bănie:

„În ogorul scrisului oltenesc, acum 42 ani a apărut o făclie intitulată «Ramuri», o revistă literară, în coloanele căreia atâtea condeie ale naţiei au turnat lumina minţii şi căldura sufletului lor, deschizând pentru scrisul românesc drumuri de viaţă nouă.

Făclierul – tânăr pe atunci – Const. Şaban Făgeţel, nu a precupeţit nici o jertfă, nici o muncă, pentru ca lumina ce a aprins-o în Cetatea Banilor să crească tot mai mult.

Şi câştigând, alături de sufletul său, alte suflete tot aşa de entuziaste, a izbutit să pună temelie Institutului de arte grafice «Ramuri», din a cărui tiparniţă au eşit nenumărate comori ale literaturii noastre.

Atâtea opere ale titanului literelor române, profesorul Nicolae Iorga, aici au văzut lumina şi au pornit apoi să lumineze mintea naţiei.

Reviste ca: «Drum nou», «Neamul românesc pentru popor», «Vatra» şi atâtea altele, tot de aici au pornit pe drumuri de sate şi târguri.

Dar înfăptuirile lui Făgeţel au fost totdeauna dublate de un zbucium fără seamăn, căruia a ţinut piept cu dârzenia credinţei cu care, în ziua de 5 Decembrie 1905, a aprins făclia «Ramurilor».

La 5 Decembrie 1947, – după 42 ani – Const. Şaban Făgeţel închide ochii pentru vecie, dăruind în mâinile Domnului ultima fărâmă de suflet, după ce timp de peste patru decenii a dăruit zi de zi, bulgări din sufletul său naţiei pe care a iubit-o cu înfocare.

Ca toţi scriitorii, Făgeţel moare sărac, însă urmaşii lui se pot mândri cu comorile sufletului său dăruite naţiei şi care nu vor pieri – cum piere lutul neputincios, – căci ele sunt vecinice.”