PERSONALITĂŢI GORJENE ÎN TABLETE ARGHEZIENE (IV)

Dacă prima condamnare politică a lui Tudor Arghezi (urmată de încarcerarea la Văcăreşti, în 1919) se produsese sub guvernarea liberală, este explicabilă reţinerea publicistului de a dedica tablete unor personalităţi înregimentate sub acest drapel (într-un apel epistolar către miunistrul de Război, gen. Văitoianu, deţinutul politic de la Văcăreşti spunea că nu înţelege ca un regim, alături de care a fost, să-l trateze astfel pe un modest „căuzaş”!).

Faptul că o personalitate precum Gheorghe Tătărescu, prim-ministru în două rânduri şi gorjean get-beget, pe deasupra, sau Arethia Tătărscu, soţia acestuia, „Marea Doamnă a Gorjului” interbelic, mediatizată atâta în epocă pentru contribuţia de excepţie la promvarea tradiţiilor şi culturii gorjene (înfiinţarea Muzeului Gorjului, a celebrului atelier de covoare, a caselor memoriale „Tudor Vladimirescu” şi „Ecaterina Teodoroiu”, amenajarea ca sit istoric a Castrului roman de la intrarea în Defileul Jiului, aducerea artistei Miliţa Petraşcu la Tg.-Jiu care va lucra aici Mausoleul Eroinei de la Jiu, dar şi a lui Brâncuşi, de la Paris, spre a lăsa pentru eternitate Ansamblul sculptural de la Târgu-Jiu – Coloana Infinitului, Poarta Sărutului, Masa Tăcerii şi Aleea Scaunelor, acţiunea social-umanitaristă şi caritabilă de largă prestaţie, în anii războiului, în cadrul „Crucii Roşii” etc ), constituie atitudini tacite care nu trebuie să ne mire…

În schimb, liderul ţărănist gorjean GRIGORE IUNIAN (30 septembrie 1882, Tg.-Jiu – dec. 1939) se bucură de un elogiu repetat. Mai întâi, în „medalionul” din „bilete de papagal” , Arghezi marşează pe statura pitică a politicianului, care, când va fi tată, scrie publicistul, „domnul Iunian va fi cel mai mic dintre copiii domniei sale”. Domnul Iunian nu fumează, căci, dacă ar fuma, „ţigarea ar fi mai lungă (…) şi fumătorului i-ar sta ţigarea ca unei furnici care s-ar măsura cu echivalentul unui pişcot.” Politicianul ar putea intra într-o servietă „fără să-l mai găsească cineva”. Nevizibil nicăieri, dl. Iunian este pretutindeni, la congrese, întruniri şi consfătuiri politice. Siguranţa Statului nu are de ce să-şi facă griji, pentru că dl Iunian „călătoreşte în geamantanul d-lui Mihalache”, făcând, zice-se, economie la „bilet” şi la „odaie”: „Cei doi fruntaşi săraci, printr-o bizarerie politică, inexplicabilă din punctul de vedere curent, iubesc sărăcia ca o instituţie financiară.”

În ciuda acestei corectitudini, „partidul ţărănesc a fost ţinut departe de guvern”, fapt care „se datoreşte exclusiv straielor şi nădragilor de dimie cu cămaşa afară. Fi donc! Se strâmbau delicios doamnele regimului anterior: Voyez-moi ça être gouverné par son…argathe! C’n’est pas possible, Majesté!”. În acest sens, domnii Iunian şi Mihalache („actualul ministru al Agriculturii”) s-au dus la croitor şi şi-au comandat „haine de paradă”, unul fiind considerat „tatăl”, celălalt „fiul”: „În ziua aceea domnul Iunian era atât de mic, din pricina unui guturai, ne spune Cocò, încât ar fi putut trece drept fiul uterin şi al domnului Titulescu”…

Dar statura liliputană a politicianului nostru îi aminteşte publicistului mereu în vervă de proverbul „Buturugii mici” din paremiologia naţională, de aici elogiul inteligenţei şi abilităţii politice a liderului ţărănist văzut ca un David faţă de „Goliaţii tribunei” parlamentare:

„Cel mai scurt om din România poate servi însă de ilustraţie decorativă la zicătoarea Buturugii mici. Inteligenţa lui cu două vârfuri – la un cap înţeapă minuscul şi adânc, ca acul, şi la celălalt cu duritatea unui cui bătut. Ea poate amorţi adversarul, când ca viespea, când ca ursul, după volumul şi febrilitatea lui. Cuvântul, la Cameră, i-a căzut în epoca de războire, ager, iute şi dureros ca pietrele cu colţuri şi dacă răsfoim dezbaterile parlamentare facem constatarea că acestui David nu i s-a potrivit de-a dreptul încă nici unul din Goliaţii tribunei, prudenţi la reputaţia lor. Se zice că în infinitul oceanelor uriaşele balene se tem de un singur animal, cât scobitoarea de dinţi. Dacă acest adevăr lipseşte totuşi din ocean, el există, de la război încoace, în Parlament, unde domnul Iunian, politicos, discret şi, putem zice, binecrescut, nu este un cântăreţ de tribună.”

„Omuleţul nostru” a făcut o deosebită impresie încă „de la prima domniei sale manifestare”. Dovedindu-se un „om de caracter”, mesajul lui „a fost numaidecât recunoscut de urechea experimentată a cetăţeanului minţit de valeţii şi scamatorii politici”.

„Acest om de-o şchioapă – scrie Arghezi – are o construcţie sufletească şi o stabilitate monumentală.” Crezând în ceea ce spune şi spunând numai ceea ce crede, victoria sa „este cu atât mai grandioasă cu cât a fost câştigată laolaltă şi pe un basorelief întreg cu toţi tovarăşii lui, cot la cot şi inimă lângă inimă cu ei.”

Revenind, în 1932, la figura politicianului gorjean Grigore Iunian, Arghezi îşi începe tableta cu o „fiziologie” a politicianismului din epocă, la care constată că s-a stabilit „un stil şi o morală a minciunii, atât de mult, încât politica se confundă, şi în opinia reprezentanţilor ei consacraţi, cu „cu cea mai abilă destoinicie a impreciziunii şi tangentei.” „Minciuna măruntă” din uzajul politic cotidian a devenit „un combustibil moral”, falsificând însuşi sensul vieţii şi existenţei:

„Iată cum s-a întâmplat că într-o lume politică nouă, cum e lumea românească, s-a falsificat sensul social şi biologic al vieţii, în foarte puţine generaţii de oameni politici, conduşi de mincinoşi romantici şi de entuziaşti în vid. «Criza», s-a spus cu adevărat, nu e atât a mămăligii cât a sufletului celor ce-o mănâncă goală, cu unt, sau o doresc.”

Tocmai în asemenea împrejurări, personalitatea lui Grigore Iunian se impune, cu măsura unui bun simţ civic, ce nu l-a părăsit pe fostul ministru al Justiţiei:

„Personalitatea domnului Iunian reţine de multă vreme atenţia observatorului, care-şi mută ochii din stele la oameni şi de la pământ la cer, tocmai prin însuşirile nepolitice, după ambianţă.

Probabil, vrem să spunem sigur, domnul Iunian are altceva în intelectul şi în însufleţirile sale reci, decât absenţa unei credinţe întregi, de vreme ce activitatea şi disciplina domniei sale nu se încovoaie totdeauna după iuţeala şi în săgeata vântului curgător.

Ba, fostul ministru de Justiţie trebuie să fie puternic organizat în credinţele sale, dacă de câte ori se rosteşte intervenţia domniei sale constitie un act politic însemnat şi ideile domniei sale nişte evenimente.”

Publicistul este la curent şi cu acţiunile liderului ţărănist în teritoriu, amintind, bunăoară, de marea adunare a ţărăniştilor de la Târgu-Jiu, din primăvara lui 1932, unde discursul politicianului a fost pe cât de „dur” pe atât de presărat cu „judecăţi cuviincioase”…

Oratoria lui Grigore Iunian are acea „calitate a elocinţei”, reţinând „linia esenţială”. Cuvântul său are „un accent interior”, de adâncime, şi „ideea”, înfiptă bine în solul gândirii sănătoase, cu discernământ, „se înfăţişează ca o plantă întreagă, cu tulpina, cu frunzele, cu ghimpii şi florile ei”.

În momentele de ofensivă, în atac, în polemică, „dl Iunian este, din aceste pricini, a neprevăzutului adâncimii şi a comunicării directe cu pământul, primejdios pentru un adversar ce-i stă dinainte şi care nu-l poate ghici în lupta de satiră şi de şovăiri, cum să-l apuce şi să-l clatine.”

Sobrietatea politicianului la tribuna Parlamentului nu are nimic din flecăreala oratorică a altora: „Strâns în sine, îl urmăreşti la tribună, sobru, despodobit de avântul şi fâlfâirea braţelor şi de surâsurile oratorului, păşind în frază cu o talpă bine legată şi bătută cu fier.”

Lider al unui partid politic dincolo de calculele pragmatice obişnuite, Grigore Iunian nu sacrifică judecăţile „de dragul doctrinei”, dând dovadă de „energie” şi „toleranţă”, lăsând să circule „aerul” şi „lumina” în rândurile „coreligionarilor săi politici”.

Împreună cu aceştia, politicianul se menţine „la o distanţă propice ca să nu-i miroasă pe toţi prea de aproape în ceea ce priveşte mentalul, domnul Iunian îşi păstrează acea libertate de perspectivă, extrem de utilă circulaţiei, pe cale de anchiloză, din grupurile constituite, şi care însemnează nobleţea francă a unei atitudini de conducător adevărat.”

Rar întâlnim în publicistica argheziană un portret de politicianist atât de favorabil, admirativ chiar, de unde rezultă şi o oarecare opţiune afină cu spiritul „ţărănismului”, al clasei sociale de la care poetul şi-a revendicat, totdeauna, originile. (va urma)