Într-adevăr poemele lui George Drăghescu sunt și de această dată „niște chei de lumină care deschid universuri, frumos și unic” (Horațiu Mălăele). Iar aforismele sale reactivează aceleași trei componente subliniate și de marele poet și critic literar Mircea Bârsilă: „meditația (cu nuanțe etice și existențiale), spiritul de observație și sensibilitatea poetică”.
Gheorghe Grigurcu vede în maniera de-a scrie a lui George Drăghescu „o sfială de bun augur în fața limbajului, care favorizează concentrarea”.
În prima secțiune a cărții „Biblioteca din cer”, poetul propune lecturii hermeneutice câteva „ochiuri de limbaj” în care realitatea cotidiană aderă intim la cea imaginară ba chiar face corp comun cu ea; citez: „În copilărie aveam al treilea ochi. La maturitate l-am pierdut în lupta cu viața. L-oi găsi, Doamne, când voi trece Styxul?” (Drăghescu 2022, p.20).
Gramatica textelor sale lapidare strălimpezi și eleutherice lasă esențele în inițialitatea lor geometrică, atomistă, autopropulsată, citez: „Moartea, ca o libelulă, se așază pe o celulă. Celula îmbătrânește, moartea, hoața, întinerește”. Tragismul existențialist – cumva de sorginte kierkegaardiană – îl înscrie pe George Drăghescu pe coordonata alegerii deliberate de a trăi poetic în lumea naturală; citez: „Toamna în toi – sub pătura de frunze / emoția de vară”; deși sugrumată uneori / emoția implozivă erupe invers: „Cine crede în Adevăr să-i acopere umbra”.
În „Dincolo de cer”, haikuurile sunt extracte străpure din „visul unui muritor răstignit”. Poetul dă un „autograf – / pe-o coală albă / un fluture.” O reflecție îl definește ideal pe cugetătorul intransigent cu semenii „Sunt un emotiv. Dar asta se impozitează: impozit pe viață” Dar și o alta îl reprezintă ca identitate metafizică: „A fi inspirat – a te conecta ca identitate metafizică cu îngerul tău păzitor.”
Scrierea de poeme pe cer
Scriitura lui Ion Cepoi este mereu un discurs îndrăgostit. În cazul lui, autorul îi împrumută subiectului îndrăgostit propria cultură: una evident romantică și modernă; invers: subiectul veșnic îndrăgostit îi transmite autorului inocența propriului imaginar și o pasiune infantilă pentru „iubita ideală”.
Evident dragostea e o zeitate căreia-i place să fie răsfățată de poet. Relev, în foarte succinta-mi prezentare, câteva aspecte care-l caracterizează doar pe scriitorul din aceste „Poeme de toamnă-iarnă”. „În poem nescrisele cuvinte” pot fi chiar „necuvinte”. Gândul nu are rost dar e o rostuire a unor nostosuri patetice. Însă o dată scrisă, poema devine din murmur „vuiet surd pe ape”, ca-n cel mai explicit simbolism interbelic.
Așa se face că trăirile poetice sunt învăluite de miresme, tristeți, singurătăți, amintiri, înnebuniri de frumusețea toamnei. Astfel poetul Ion Cepoi asociază textului său „închiderea într-o insulă pustie” unde „dorm nucile visându-se copac” și unde, de la târg „puteai să cumperi doar poeme”. Sufletul romantic și visul sunt de nedespărțit. Visul și Poezia au explorat sanctuarele marilor revelații; și deci măcar o parte din ele le-adjudecă în „cărticica-i de seară” Ion Cepoi.
El socotește iubirea „vestigiul de neînlocuit al vârstei de aur”. Prin urmare el recurge la obiecte (vioară, fereastră, felinar, orologiu), la bucăți de hârtie, la peisaje cândva familiare, pentru a evoca, cu ajutorul acestor „rămășițe magice”, tot ce undeva în el așteaptă să ne emoționeze din nou pentru cel mai frumos dintre cântece, și să ne transmită sublimul.
Găsindu-și propriile invocații, incantații, melodii, poetul Ion Cepoi se reinventează încă odată, inepuizabil, convins că structura liricii neomoderne este mereu salutară serbare a intelectului, „magie a limbajului și sugestie”, „suită de inserții dintr-un ritual al jertfei”, scriere de poeme pe cer.
