Einstein a avut dreptate atunci când, în scrisoarea lăsată fiicei sale, îi dezvăluia că adevărata lege universală este cea a iubirii, dar a avut dreptate și când a demonstrat științific că E = mc³, viteza luminii fiind granița spațială și temporară între lumea materială și dumnezeire, cea care face legătura între două lumi aparent separate și incompatibile între ele, dar în realitate reversibile, Lumina fiind adevărata scară a lui Iacov pe care se poate trece din o lume în alta. Izvor de Dragoste și Înțelepciune, Dumnezeu se revarsă prin Lumină în Universul existențial creat de El, căruia i-a dat formă și viață transpunându-l în dimensiuni spațiale și temporare prin care îl separă de alte lumi și îi conferă limitele de manifestare. Stabilitatea și funcționarea acestui Univers este conferită de legi universale prestabilite de Dumnezeu încă înainte de creație, legi prin care se păstrează echilibrul componentelor structurale din care este compusă lumea materială, fără de care aceasta s-ar prăbuși în hăul primordial din care s-a făcut. Știm din Geneza că după ce a terminat de creat Universul evoluția divină își continuă cursul, astfel că materia prinde viață și apar o diversitate de plante și animale care se vor adapta la condițiile geo-climatice în care trăiesc, existența lor fiind raportată la aceleași dimensiuni spațiale și temporare ca și cele ale Universului și componentelor sale, asigurate fiind prin legi divine și condiții de perpetuare și evoluție a acestor forme de viață. Așa se explică cum un bob de grâu pus în pământ dă naștere unei plante care crește, se dezvoltă, se maturizează ca în final să se usuce și să moară, lăsând totuși în urmă viață o mulțime de alte boabe prin care își asigură continuitatea. Iar exemplele pot fi continuate…
Pornind de la formele primare de perpetuare a vieții, bobul de grâu, acesta a fost preluat sub formă de ou la speciile de animale, la unele fiind mai întâi eliminat ca în el să se dezvolte ulterior viitoarea ființă. Pe măsura evoluției, Dumnezeu a găsit calea ca oul să fie păstrat în organism unde apare și se dezvoltă fătul, ca apoi acesta să iasă la lumină abia când este pregătit să se confrunte cu viața, cu lumea existențială din exterior. Este ceva de-a dreptul excepțional în acest act creativ atât de perfect prin care se asigură perpetuarea mamiferelor, ultima formă de evoluție în lumea animală care nu numai că le asigură mântuirea, dar și înmulțirea pentru a umple Pământul, pentru a face față confruntărilor cu lumea exterioară dură și distructivă în raport cu aceste ființe fragile.
După ce a creat Universul și viața, Dumnezeu a vrut să se materializeze pe Sine pentru ca astfel s-o poată stăpâni mai ușor, s-o poată proteja mai ușor de forțele malefice care vor s-o distrugă, de răul care se împotrivește de la începuturi creației divine. Dumnezeu nu s-a întrupat pentru a fi Stăpân în sensul în care îl înțeleg mulți dintre oameni, ca tot ce este în jur să-l slujească, să-i stea la picioare și să-i asculte poruncile ca niște ființe umile. Dumnezeu este Dragoste, iar Dragostea nu are nevoie de slugi ci doar de semeni pe care să-i iubească și să-i protejeze. Ea însăși se umilește, cum a făcut deseori și Iisus. De aceea trebuie să ne raportăm la alt sens al susținerilor privind frica de Dumnezeu sau ascultarea de Dumnezeu. Fiind revărsare de Dragoste și Înțelepciune trebuie să-L primim cu aceeași Dragoste cu care vine spre noi și nicidecum cu teamă, cum ni se spune. Abia atunci când și trupul nostru va emana în jur iubire lepădându-se de toate răutățile lumii îl vom putea cunoaște pe Dumnezeu, vom putea comunica cu El, iar rugile noastre vor fi împlinite. Teama de care vorbesc dogmele trebuie raportată la legile lui Dumnezeu, acele legi după care funcționează totul, care trebuie raportate la toate componentele acestuia, inclusiv la om. De aceea este mai apropiată de adevăr afirmația privind ascultarea „poruncilor” divine decât cea de a-L primi cu frică pe Creator. Iubiți-L pe Dumnezeu, primiți-l în voi cu inima deschisă, oferiți Dragoste celor din jur și așa o să vă contopiți cu El, Îi veți simți în voi iubirea și înțelepciunea care vă va aduce mântuirea, va da răspuns la rugile voastre și chipul vă va fi înseninat de lumină oricât de nefericiți veți fi. Luând trup material Dumnezeu a venit în lume ca Dragoste și Înțelepciune, pentru ca astfel să continue actul creator direct din Universul creat de El. Prin suflu divin trupul material, din lut, a prins viață și a devenit om. Un om care însemna dragoste și înțelepciune, care prin forța creatoare a Luminii putea stăpâni spațiul și timpul. Pesemne că la început și Adam cel dintâi a fost asemenea lui Iisus, Om și Dumnezeu, ființa perfectă căreia Dumnezeu i-a dat lumea în primire, fiindcă îl avea pe Creator în el, emana Dragoste și Înțelepciune. Odată creat Adam cel dintâi s-a pus problema înmulțirii sale pentru a umple Universul infinit, pentru că, altfel, la ce a mai fost creat? Pentru a crea femeia Dumnezeu a folosit o modalitate unică, neexperimentată până atunci, un fel de clonare, luând „o coastă” din trupul lui Adam.
Nu se știe cât a durat era lui Adam cel dintâi, unde a apărut și evoluat. Geneza ne îndrumă spre momentul când, la îndemnul șarpelui, Eva greșește și îl îndeamnă și pe Adam să „mănânce din fructul oprit”. Atunci se produce o transformare fundamentală. Adam și Eva pierd capacitatea de a stăpâni spațiul și timpul și de a avea astfel nemurirea. Mai mult chiar, ei nu se vor mai putea folosi nici de Lumină pentru a trece după cum vor din lumea materială în cea divină, unde erau în comuniune directă cu Dumnezeu. Hotarele dintre cele două lumi se închid definitiv, Dumnezeu pune „heruvimi cu sabie de foc„ care să păzească „pomul vieții” din care cei doi se înfruptau după voia lor, adică din Dragostea divină, izvor de viață și de nemurire. Ajunși pe Pământ, sau poate chiar aici au trăit și înainte, primii oameni nu numai că se confruntă cu moartea dar trebuie să se descurce singuri pentru a-și asigura existența, ceea ce înainte nu au avut nevoie, hrana lor fiind „roadele lui Dumnezeu”. Așa se explică faptul că în Grădina Edenului aveau de toate, numai că ei nu au vrut să asculte sfatul lui Dumnezeu care i-a îndemnat că pot să ia „fructe” din orice pom numai din pomul cunoștinței binelui și a răului să nu mănânce. Din momentul căderii, țelul omului a fost revenirea la Adam cel dintâi, adică îndumnezeirea, revenirea la chipul și asemănarea lui Dumnezeu, adică la Dragoste și Înțelepciune. De aceea putem afirma fără să greșim că întreaga istorie a omenirii a fost și continuă să fie marcată de dorința omului de îndumnezeire, care uneori se manifestă deschis, alteori este ascunsă după alte planuri, deși scopul final este același.
Depășind una după alta etapele evolutive omul va accede spre acest deziderat, acționând în principal în două planuri, îndumnezeirea prin Iubire și Înțelepciune, care înseamnă Adevăr, și profanarea ideii de îndumnezeire prin deturnarea cunoașterii de la Adevăr. Singura cale de a ajunge la Dumnezeu este îndumnezeirea prin iubire. Numai prin renunțarea la orgoliile personale, la iubirea de sine, la invidie, ură și mânie, omul se poate apropia cu adevărat de Dumnezeu. Numai o viață curată, dusă în slujirea semenilor, a omenirii aduce adevărata cunoaștere care poate descătușa granițele puse între lumea existențială rigidă și cea divină, de unde izvorăște Dragostea și Înțelepciunea sub formă de energii necreate. Numai orientarea cercetărilor în slujba păcii, a înțelegerii Universului și folosirea în folosul oamenilor a legilor după care acesta funcționează ne va ajuta să-l stăpânim și să împlinim astfel scopul pentru care am fost creați de Dumnezeu. O asemenea cunoaștere ne poate ajuta să călătorim pe alte planete și sisteme solare, să le populăm și duce viața și acolo unde ea nu există, aducându-ne astfel aportul la opera creativă a lui Dumnezeu, iar totodată vom găsi soluții pentru a rezolva teama nejustificată a unora privind așa zisa suprapopulare a planetei. Este singura cale care poate asigura viitorul omenirii, iar dacă nu o vom folosi cum trebuie lumea și-ar putea găsi sfârșitul și atunci vom trăi evenimente apocaliptice. Deseori omul marcat de păcat alege o cu totul altă cale. Aceasta a făcut-o de la începuturile istoriei omenirii și o va face până la sfârșit. Orbit de propria mândrie omul ajunge să se compare cu Dumnezeu. Profund impresionat de propria „înțelepciune”, de gândirea cu care a fost dotat la naștere, ajunge să uite de Dragoste și de Dumnezeu și se gândește cum să stăpânească lumea și chiar Universul, dar nu pe calea iubirii ci pe cea a urii, căutând să atragă de partea sa direct sau indirect forțele distructive. Este exemplul dictatorilor, al marilor cuceritori care au ridicat imperii, dar și al oamenilor de știință care și-au folosit harul pentru a crea și perfecționa arme tot mai sofisticare pe zi ce trece, punând știința în slujba răului. Unii dintre ei folosesc și metode sofisticate, vorbesc de pace, de punerea la dispoziția omului a unor mijloace care să-i ușureze munca și, fără să țină cont de urmări, acționează deseori în direcții greșite socotindu-se ei înșiși Dumnezei. Unul din exemplele cele mai recente este cel cu crearea inteligenței artificiale. Încep să apară tot felul de roboți care înlocuiesc munca unor categorii de oameni. Unii dintre ei nu numai că muncesc, dar chiar răspund la întrebări, vorbesc, au înmagazinate cunoștințe vaste cum memoria unui om nu le poate păstra, iar cei care îi creează se mândresc cu realizările lor fără să se gândească la urmări. În același plan se înscrie și clonarea, care în mâna omului poate produce urmări catastrofale. Poate și exemplul Evei apărută prin clonare, vulnerabilă la rău, la influența șarpelui, este un precedent edificator ca să ne convingă de ineficiența și riscurile la care omul se poate expune prin folosirea acestei metode de înmulțire a ființei umane. Și într-un caz și în altul o formă de inteligență artificială superdotată poate deveni un pericol real pentru omenire, pentru evoluția vieții pe Pământ și, de ce nu, pentru însăși existența planetei noastre. Ea este adevăratul Lucifer din vechile scrieri ale profeților, cel care va înșela lumea începând cu Eva, un Lucifer care nu apare din neant ci va fi creația omului, o creație malefică care va acționa pentru distrugerea lumii. Diavolul reprezintă tocmai acea inteligență artificială care se dezvoltă pe zi ce trece, iar iadul întunecimea minții prin care aceasta se deosebește de Înțelepciunea ce vine de la Dumnezeu prin Lumină. Diavolul ca ființă malefică va fi preluat în popor încă din cele mai vechi timpuri, devenind o sperietoare pentru oameni. Pe parcursul evoluției omului el este acea gândire malefică care necontrolată poate avea efecte nocive în jur, lucru demonstrat de noile cercetări științifice, dar și de nenumăratele războaie care au fost provocate de lideri care slujesc răului. Se știe că omul cu puterea minții poate atât crea cât și distruge, că până și concentrarea rugăciunilor către Dumnezeu poate atrage o puternică emanație de Lumină cu puteri miraculoase pentru om. La polul opus stă mintea malefică, care va evolua până la Lucifer. Acumulând cunoștințele adunate de omenire într-o lungă etapă de evoluție, această creatură hidoasă va ajunge să se creadă Dumnezeu și va încerca să ia locul lui Dumnezeu. Ajuns balaurul cu șapte capete, șarpele cel care a ademenit-o pe Eva nu va face decât să distrugă ceea ce Dumnezeu a creat cu atâta trudă. Folosindu-se de multitudinea de cunoștințe acumulate ca să se facă și mai credibil, Lucifer va lua cel mai frumos chip posibil, vrând ca astfel să-L impresioneze și pe Dumnezeu. Ar putea chiar emana radiații de lumină ca să semene cât mai mult cu El, dar nicidecum Lumină care vine din Dragostea și Înțelepciunea lui Dumnezeu, ci emanații de lumină artificială. Acesta este adevăratul Lucifer, cel care va înșela lumea, un Lucifer care nu apare din neant ci va fi creația omului, o creație malefică care va acționa pentru distrugerea lumii. El va fi acea căpetenie a diavolilor de care se vorbește – multitudinea de roboți care va împânzi Pământul – iar la început va încerca să-l înșele chiar și pe Dumnezeu și să se erijeze în cel mai iubit înger al Său, lucru firesc având în vedere că va stăpâni o mare parte din înțelepciunea divină, din legile care guvernează Universul, descoperite pas cu pas de om și concentrate în acea creatură artificială. De aceea îi va fi foarte ușor să-i păcălească pe oameni și să-i convingă că lucrează în interesul lor, dar va veni vremea când, socotindu-se Dumnezeu, va dori să-i stăpânească și să-i folosească după voia lui, iar când nu-i vor mai fi folositori să-i distrugă. Poate că tot prin forța lui malefică va ajunge să distrugă și planeta, după cum a previzionat Ioan, doar puțini pământeni reușind să se salveze, fiind luați de Hristos și duși pe un alt Pământ:
„Și am văzut cer nou și pământ nou. Căci cerul cel dintâi și pământul cel dintâi au trecut; și marea nu mai este.”
Apocalipsa, cap. 20.
Iată așadar că încă din vremea când a ademenit-o pe Eva diavolul trăiește printre noi, el fiind așa cum ne dezvăluie Geneza șarpele, fructul cunoștinței binelui și răului care va evalua până la acel balaur. Este posibil ca în sânul Bisericii să fie lideri care să știe mai multe, să cunoască secretul acestor preziceri fiind poate unul din motivele pentru care s-au opus evoluției științei. Nu cred că aceasta este soluția, fiind suficient să se pună piedici evoluției științei în scopuri distructive începând cu armele de nimicire în masă, dar și dezvoltării inteligenței artificiale. Se știe doar că tendința omului este de a găsi căi de folosire a roadelor științei în scopuri războinice, un exemplu elocvent fiind descoperirea energiei nucleare, dar și multe alte cercetări științifice, în opinia mea una din ele fiind și această pandemie, o deturnare diavolească de la scopurile medicale în care a fost creat virusul în laborator.
Omul Lucifer este diametral opus omului îndumnezeit prin dragoste, care va acționa prin punerea cunoașterii în folosul omului și a întâlnirii sale cu Dumnezeu. Omul Lucifer se consideră el însuși Dumnezeu, iar deseori îl sfidează și vrea să-i ia locul sau chiar, emite pretenții că-i poate „da viață” lui Dumnezeu. De multe ori ne apare ca un om dotat cu înțelepciune, sfătos, bine intenționat, dar când începe să-și expună intențiile se dă în vileag prin ceea ce propune și face. Cum altfel am putea interpreta conferirea de chip de om roboților pe care îi creează. Socotindu-se Dumnezei, ei vor să-l imite pe Dumnezeu numai că uită un lucru esențial, Dumnezeu L-a făcut într-adevăr pe om din lut, din elemente ale Pământului pe care trăim dar a suflat asupra lui „suflu de viață”, adică Dragoste și Înțelepciune care vin cu generozitate din izvorul divin. Spre deosebire de Creator, acești cercetători aroganți care își asumă rol de Dumnezeu înjgheabă din tot felul de materiale (metale, plastic, etc.) o formă copiată după chipul omului creat de Dumnezeu, de obicei goală pe dinăuntru, sau cel mult pun niște piese care să-i asigure funcționarea și îi atașează acea memorie artificială care nu are nimic comun cu viața și cu atât mai puțin cu Dumnezeu. Unii dintre ei pornesc în studiile pe care le fac chiar de la niște concluzii aberante, identificându-l pe Creator cu o imensă memorie artificială rămasă pe Pământ sau în altă parte a Universului după ce omul s-a autodistrus cândva. Ei merg până acolo încât afirmă că acea memorie a stat la baza creației, iar implicarea lor în recrearea unei asemenea entități ar echivala cu „recrearea lui Dumnezeu”. Sunt doar plăsmuiri ale unor minți bolnave care nu au nimic comun cu adevărul. O entitate creată de om poate cel mult distruge și nicidecum crea, iar dacă ar fi programată să facă ceva nu poate în nici un caz să dea viață. Singur Dumnezeu este izvor de viață prin manifestările de energie necreată care se revarsă asupra creației Sale. Dumnezeu nu este împotriva științei, dar uneori aceasta este bine să fie controlată și să se pună opreliști când rezultatul cercetării contravine legilor naturale, cele puse de Dumnezeu în creație. Nu este vorba de o nouă Inchiziție ci de un control riguros al cunoașterii îndreptată în scopuri distructive, ale cărei rezultate la un moment dat fie că nu pot fi intuite, fie nu vor putea fi controlate cu adevărat.
Omul robot și inteligența artificială de care se vorbește tot mai mult în ultima vreme pot într-adevăr să fie benefice omului dar numai în anumite limite. Scăpate de sub control ele pot primejdui omul și viața pe Pământ. Oricând poate să apară un cercetător care, orbit de propria gândire și așa zisă înțelepciune (de fapt non-înțelepciune) poate schimba în scopuri malefice evoluția acestor cercetări. În mândria sa luciferică l-ar putea confunda pe Dumnezeu cu o asemenea inteligență artificială și va încerca s-o creeze convins că astfel îl „clonează” (recreează) pe Creator. Chiar dacă mai târziu nu o va putea controla, odată pornit tăvălugul nu va mai putea fi oprit. Odată ce va fi deschisă cutia Pandorei aceasta va lăsa să izvorască din ea toate relele pe Pământ care vor încerca să întunece revărsările de Lumină ce vin din Dragostea lui Dumnezeu. Atunci bezna nopții se va lăsa pe Pământ și va aduce moartea cu toate urgiile lor. Acesta să fie viitorul spre care ne îndreptăm singuri, cu ochii închiși. Ne-am întrebat oare de câte ori a evoluat până acum omenirea în această direcție? Câte cicluri de viață s-au perpetuat până azi pe Pământ, unele luând-o de la început ca urmare a fenomenului de autodistrugere a omului din celelalte generații? Omul Lucifer nu este o legendă, nu este un strigoi de speriat copiii. Omul Lucifer trăiește printre noi, deseori arată ca unul dintre noi. Deosebirea față de omul îndumnezeit este că Omul Lucifer este arogant și mândru, crede mai mult în cercetările lui decât în oameni, iar nu de puține ori se compară cu Dumnezeu, crezându-se a fi el însuși Dumnezeu.
De aceea cred că a venit vremea să alegem pe ce cale mergem mai departe. Avem de ales a continua drumul spre îndumnezeire, spre apropierea de Dumnezeu și adevărata mântuire a noastră, sau spre lumea fantasmagorică a lui Lucifer, care nu poate duce decât la distrugere. Am ajuns la un nivel de evoluție când este nevoie să ne punem această problemă, să hotărâm ce facem cu viitorul omenirii, cu viitorul copiilor și al nepoților noștri. Concentrarea bogăției în mâinile unui număr restrâns de oameni este la fel de periculoasă ca însuși Lucifer, care oricând poate să devină o unealtă hâdă în mâna lor. Se știe că bogăția aduce cu ea ceața pe ochii omului, care ajunge să nu mai vadă adevărul și mai ales îl îndepărtează de adevărata Dragoste, cea care vine de la izvoarele divine. Oare ce om normal care dispune de o avere fabuloasă nu ar folosi ultimele roade ale științei în interesul său, ba chiar ar plăti pentru proiecte care să-i prelungească viața sau să-i asigure alte avantaje față de oamenii de rând, fără să țină cont de interesele majoritare? Este posibil ca și această pandemie să fie răspunsul la întrebare. Încurajând robotizarea ei ar vrea să reducă poate chiar drastic populația Pământului și, de ce nu, să se cloneze în ascuns și astfel să-și asigure nemurirea, fără să aibă în prealabil răspunsuri la urmările deciziilor lor. Poate că nu toți urmăresc asemenea scopuri, dar e suficient să fie și unul singur pentru ca experimente sau cercetări plătite de el să aibă efecte catastrofale asupra omenirii. Se știe că pentru a se declanșa holocaustul din cel de-al doilea război mondial a fost nevoie de un Hitler, iar odată ce a ajuns la locul potrivit lucrurile au „evoluat” de la sine. În urmă cu numai două-trei sute de ani populația planetei era mult mai redusă și putea să fie ușor de controlat. Și totuși să nu uităm că pentru aur și pământuri fertile chiar și atunci când era puțină lume europenii au extirpat fără milă o întreagă civilizație pe cele două continente pe care le-au descoperit. Ceva mai devreme, prin sec XIV tătarii care au atacat cetatea Caffa văzând că nu o pot cuceri au ridicat asediul, dar nu înainte de a arunca cu tunurile peste ziduri mai multe cadavre de morți de ciumă. Boala s-a întins în toată Europa decimând o treime din populație. Sunt doar două exemple față de nenumărate altele care au marcat întreaga istorie a omenirii cu nenumărate războaie, jafuri, intrigi și crime. De ce am fi atât de creduli încât să credem că acum ar putea să fie altfel? Odată ce s-ar dezlănțui răul nimeni nu-l mai poate opri.
Oare cei care au produs aceste dezastre nu au fost tot oameni ca și noi? Oare cei care prădau fără milă și puneau foc la sate și orașe nu erau tot semeni de-ai noștri? Și într-un caz și în altul au acționat pentru bani și pentru putere, avându-i în frunte pe liderii lor. Iar dacă atunci au fost posibile asemenea catastrofe, de ce nu ar fi posibile și acum? Dacă citim pildele lui Iisus constatăm cu ușurință că omul nu s-a schimbat prea mult în ultimii două mii de ani. De aceea este nevoie să medităm cu mare grijă și să alegem direcția în care vrem să mergem în evoluția noastră viitoare. Iar răspunsul este unul singur, să căutăm calea iubirii, este singura care ne asigură un viitor nouă și mai ales urmașilor noștri. Dacă vom alege drumul lui Lucifer în scurt timp și acest ciclu de viață de pe Pământ își va găsi sfârșitul, iar așa cum a scris Ioan în Apocalipsa omul va trebui să o ia din nou de la început. Cei puțini care se vor salva, un nou Gog și un nou Magog, un nou Noe sau un nou Avraam, lipsiți de mijloacele pe care le avem acum vor fi siliți să se descurce cum pot, cu ce vor găsi la îndemână, o nouă epocă de piatră și o nouă luptă pentru supraviețuire. Acum suntem în pragul unei asemenea ere dacă nu suntem atenți la ceea ce facem, dacă nu ne alegem cu mare grijă liderii care să fie cu adevărat slujitori ai poporului și să lucreze pentru binele omenirii. A venit momentul când trebuie să ne hotărâm viitorul, să găsim căi și metode să evităm cataclisme cum a fost și cea cu pandemia sau chiar și altele mai grave, care ar putea distruge omenirea. Dumnezeu sau Lucifer? În ce direcție mergem?
Abia când vom găsi răspunsul la această întrebare vom ști dacă ne putem mântui, dacă această omenire mai are sau nu un viitor.
Andrei Breabăn, scriitor și jurnalist, membru UZPR
