În data de 21 ianuarie 2020, Maria Voicu, buna mea mamă ar fi împlinit 63 de ani… Am ales să scriu acest articol, pe care l-am trimis și în cadrul Simpozionului Județean ,,Toma Becherete” despre mama mea, deoarece tema centrală era dascăli adevărați, care ne-au ajutat să devenim oameni.
Nimic nu-i mai frumos, mai nobil, decât meseria de profesor sau învățător, de grădinar de suflete umane, de călăuză a celor mai curate, mai pline de energie și căldură suflete umane. – Dumitru Almaș
Am ales această afirmație deoarece am privilegiul să predau de câțiva ani în școala în care m-am format, în școala în care mergeam cu drag alături de părinții mei, deși eram încă la grădiniță.
Totodată, dacă veți vizita școala noastră- Școala Gimnazială Nr. 1 Albeni -veți găsi pe coridorul celor mici mai multe panouri cu citate scrise de către mama mea…regretata învățătoare Maria Voicu. Unul dintre acestea este cel pe care l-am selectat în eseul meu. Evident, le citesc de fiecare dată când trec pe lângă ele și cumva, printr-o forță divină, mă aduc mai aproape de cea care mi-a dat viață și de persoana care a fost ,,doamna Mia”pentru atâția copii al căror viitor este mai bun și mai strălucitor datorită ei, doamna care le-a așezat condeiul pentru prima dată în mână.
Îmi făcea o deosebită plăcere să identific clasa unde preda tatăl meu, Teodor Voicu, doar după glasul lui inconfundabil, după timbrul unui mare,, învățat în viață” cum îmi place să-l numesc eu. De șapte ani mergem împreună la Școala Gimnazială Nr. 1 Albeni, iar pentru tatăl meu cred că nu e o mândrie mai mare decât aceea de a se ,,lăuda” cu mine. Deși am trecut de vârsta copilăriei, tot eternul său învățăcel voi fi, deoarece zilnic îmi iau doza de cultură generală și avem lungi polemici culturale, din a noastră confruntare ieșind câștigătoare…ghiciți cine? Experiența, desigur! Tati are peste 43 de ani în învățământ, iar bucuria mea este că putem modela atâtea suflete ale copiilor ce ne sunt lăsați în grijă cu atâta bucurie de către părinții lor- cei mai mulți fiind foști elevi ai părinților mei
A fost și este în continuare o perpetuă provocare să fiu,,fata domnului profesor Voicu”, deoarece trebuie să te ridici la înălțimea așteptărilor. Dacă nu mă cunoașteți și îl întâlniți pe tatăl meu, înainte de a afla lucruri despre el, vă va da o mulțime de date despre mine…La început mă simțeam stânjenită oarecum, însă m-am maturizat și înțeleg că sentimentul dominant este cel de mândrie părintească, evident. Nu am făcut altceva decât să urmez cursul firesc al educației, să îmi ascult sufletul și să țin cont de spusele scumpilor mei părinți care mi-au pus condeiul în mână.
Articolul de față se vrea a fi un pios omagiu adus bunei și înțeleptei mele mame, Maria Voicu, care din păcate, nu mai este printre noi de mai bine de 5 ani. Acum în data de 21 ianuarie mama ar fi împlinit 63 ani…
Trecut-au anii…nespus de dureros…Despre mama mea răpusă de o boală neiertătoare, cancer pulmonar, pot spune cu certitudine că și-a dedicat viața elevilor pe care i-a îndrumat în atâtea generații.
Am avut privilegiul și bucuria de a pregăti două promoții de-ale mamei mele – absolvenții din an terminal 2014, dar și pe cei de anul trecut, 2018.
Din ambele promoții, am avut cel puțin câte șapte copii care au reușit performanța ca din mediul rural să obțină peste 8.50 la limba română ori note apropiate de 10 la Evaluarea Națională.
Pe aceștia dacă îi veți întreba ce a reprezentat mama mea pentru ei, veți fi copleșiti… Majoritatea răspundeau că le-a fost precum o mamă, o ființă mai mult decât înțelegătoare și iertătoare.
Dacă ar fi o trăsătură pe care ar trebui să o reliefez pentru noi, tânara generație de dascăli, aceea ar fi că trebuie să fii OM cu elevii tăi pe care să îi înțelegi necontenit, să empatizezi cu aceștia.
Citatul mai sus amintit este scris de mama mea dragă pe unul din panourile de pe coridorul celor mici…unde era odată fosta ei clasă, o clasă friguroasă , dar pe care mereu sufletul ei cald și plin de afecțiune o încălzea. Aici închid ochii și parcă îi aud vocea blândă, uneori chiar stridentă atunci când îi mustra pe cei care greșeau, urmând ca apoi să-i răsplătească prin multe surprize …Nu înțelegeam când eram micuță de ce trebuie să-mi împart mama- fiindcă așa consideram- cu toți ceilalți elevi ai ei care îi luau energia și pe care îi răsfăța de multe ori.
Viața este lipsită de sens după ce am pierdut-o pe ea, însă încerc ca în fiecare zi să o fac mândră de mine, continuând ceea ce mama a făcut timp de peste 37 ani…făurirea de OAMENI din micuții ce ne sunt încredințați.
Așadar, încă parcurg traseul Tg Jiu- Albeni de opt ani și alături de tatăl meu ne găsim mereu forța de a o lua de la capăt și de a ne afla în slujba elevilor.
Prof. Elena –Ștefania Pânișoară
