Încurajată de doctorul în filologie Elena Roată, o profesoară de colegiu cu totul excepţională, dar de o modestie proverbială (pentru care uneori am certat-o – n.m., I.P.B.), cu care editat-am împreună o monografie, cea dintâi despre marele critic de roman Ion Pecie, modelată aşadar în termenii unei pedagogii alternative a imaginarului educaţional, Daiana Stănuşoiu debutează poetic cu o „cărticică de seară” intitulată arghezian „Carusel”, dar redactată postmodernist căci mottoul e scos din Matei Vişniec, cel cu care debutam, eu însumi, cândva, în „Cronica” de la Iaşi, prin anii ’70.
În „Cuvântul de întâmpinare”, Elena Roată se ghidează după un celebru citat borgesian, dându-ne calea cronicii de faţă. Frageda poetă, încă necoaptă totuşi, oferă senzaţia că s-ar înscrie într-un destin literar, negăsind încă noul, ne aminteşte ceva aproape uitat, din experienţa lunediştilor lui Nicolae Manolescu. Ce încurajează Elena Roată în tentativa parţial motivată a Daianei Stănuşoiu? Deocamdată semnele unui neastâmpăr al versului, căruia doar timpul lui Hawking şi Weinberg, Einstein şi Lupasco le va decide risipirea ori devenirea/ deveninţa lui Constantin Noica. Apoi reliefează apetitul către antinomiile hegeliene pentru moment, inocenta poetică neexecutând saltul în terţul inclus transmodernist. Şanse spre acest progres „cuantic” pâlpâie salutar la orizont întrucât autoarea izbuteşte câteodată să anuleze distanţele, să restituie cuplului nevoia, de neînfrânt, de întreg, care-i marcă a transdisciplinarităţii. Pe moment, începuturile sunt vizibile căci lirismul îşi caută netulburat instrumentul poetic, ci nu veşmântul, fondul, ci nu forma. Ideea poetică – observă Elena Roată – naşte mirări ca la Blaga, ori suspendă fiinţa într-un discurs prea tranzitiv, metaepic; timid, reflexiv, la frontiera dintre transparenţa totală şi metafora dizolvată în structuri voit construite/ încondeiate, tonul Daianei Stănuşoiu descinde din opera deschisă a lui Umberto Eco, dar şi din poezia lui Cassian Maria Spiridon (vezi „Origini”, p.37). De altfel „Origini” îmi rememorează şi lirismul traklian. Citez: „Am sânge roşu/ pompat de o inimă de aur/ şi trecut prin vene albastre”. Alteori se întrezăreşte umbra protectoare a lui Nichita Stănescu, în „Piatră?”, „Nu e despre astronomie”. Dar şi influenţa „prozasticului” Marin Sorescu, cu ironie cu tot, în „Pe care azi?”, ori a aceluiaşi din „Descântoteca” (vezi „Ipocrizie”, p.57, „Ca să ştii”). Alteori, po(i)eticitatea frustă a Daianei Stănuşoiu mi-l sugerează vag pe Nichita Danilov în textul „Flacăra”, dar şi pe Adrian Alui Gheorghe în „Cum să te eliberezi?” şi „Ai nevoie doar de tine”.
Aşadar se impune o primă constatare, francă, a mea: deocamdată lecturile debutantei sunt eclectice, necontrolate metapoetic, şi va trebui să-şi decidă calea. Şi modelul tutelar (sau modelele care-o pot fixa stilistic). În fază incipientă, aceste modeste decupaje, dintr-o zonă transculturală şi transpoetică, vădesc „efectul de nonparodie”, de „aplicaţie după…”. Doar… atât.
Ion Popescu-Brădiceni
