Ziua de 24 aprilie înscrie în istoria neamului nostru un episod care va fi depășit prin tragism doar de tratatele de pace de la Paris din 1947 prin care România pierdea Basarabia, Bucovina de Nord, Ținutul Herța și Cadrilaterul, cu toate jertfele sânge pe care le-a dat după întoarcerea armelor împotriva fasciștilor și faptele de vitejie ale ostașilor români care au grăbit sfârșitul războiului. Un act de nedreptate strigător la cer, prin care pământul sfânt moștenit de la strămoși a fost din nou sfârtecat de colții lacomi ai hienelor sălbatice din jur.Semnarea odiosului Tratat de pace de la București între România și Puterile Centrale în 24 aprilie 1918 era urmarea celui semnat cu o lună înainte la Brest, în Belarus, prin care Rusia luată în stăpânire de bolșevici se închină în fața Germaniei, Bulgariei și Imperiului Habsburgic.
Cu toate că în primii doi ani de război marii oameni politici ai vremii au ales neutralitatea, în ciuda insistențelor regelui Carol I care, prin obârșia și legăturile sale dinastice, opta pentru a respecta vechea alianță cu Puterile Centrale, în august 1916 România a luat o hotărâre înțeleaptă alegând să se alăture Antantei în urma promisiunilor primite de eliberare de sub stăpânirea austro-ungară a vetrei milenare a regelui Decebal, pământuri locuite de milenii de români. Din două rele a fost ales unul, lăsând deocamdată Basarabia străveche pe seama evoluției istoriei. Profund afectat de hotărârea Consiliului de Coroană întrunit la 3 august 1914, la Castelul Peleș din Sinaia, regele Carol avea să exclame: „Constat că reprezentanții țării aproape în unanimitate au cerut neutralitatea României. Ca rege constituțional mă supun votului dumneavoastră, mi-e frică însă că prestigiul țării va ieși micșorat din ședința de azi și mă tem că ați luat o hotărâre de care România se va căi în viitor.”
Cu toată împotrivirea monarhului, aveau să prevaleze argumentele partidei naționale conduse de primul ministru Ionel Brătianu, care a refuzat să-și plece capul în fața ticăloșiei conservatorilor conduși de Petre Carp de a vinde încă odată străinilor pământul strămoșesc a neamului nostru, vatră milenară a civilizației vechilor daci. Pesemne că pe atunci mai existau oameni politici care aveau coloană vertebrală și nu alegeau să umble în patru labe ca maimuțele și să pupe slugarnic tălpile picioarelor stăpânilor lumii. O asemenea decizie de neutralitate era firească în condițiile când și într-o tabără și în alta se aflau imperii hrăpărețe care au smuls după bunul lor plac bucăți din trupul sfânt al neamului nostru. Respingând cererea Puterilor Centrale, cu o demnitate pe care ne-am dori-o și de la aleșii din zilele noastre, marele om politic Ion Brătianu glăsuia în fața națiunii, a cărei interese le apăra cu hotărâre: „Un stat ca al nostru, care în alianță a intrat ca stat suveran și pe picior de egalitate, nu poate fi tratat în așa chip…Soarta Românilor de peste munți, idealul național al românismului, sunt chestiuni pe care nici un guvern român nu le poate nesocoti.”
Ce voce de bărbat! Câtă Demnitate! Și mai ales câtă dragoste față de țara și poporul său! Un adevărat om de stat, pe care îl putem așeza alături de figurile ilustre ale eroilor noștri. Analizând cu înțelepciune contextul politic al confruntării celor două tabere mondiale, marele om politic a înțeles de la început că neutralitatea este doar o soluție temporară, care nu îi poate aduce nici un avantaj României. Ea a fost aleasă pe moment pentru a evita astfel situația creată la sfârșitul Războiului de Independență, când țara noastră a pierdut Basarabia din cauza greșelilor guvernanților de atunci, între care regele Carol I și tatăl său, I. C. Brătianu. Pentru a evita urmări similare, el a negociat între timp la sânge recâștigarea pământurilor strămoșești de peste munți, reușind să încheie în acest sens înțelegeri secrete cu Franța, Marea Britanie și Rusia, fără de care, la terminarea războiului în 1918, nu s-ar fi ajuns la refacerea Daciei străbune, așa cum era ea în vremea marelui rege Decebal și cum ar trebui să fie și azi. Abia în urma acceptării revendicărilor susținute cu tărie de negociatorii României, la 4 august 1916, în casa din București a lui Vintilă Brătianu, se semnează în secret de către oamenii politici patrioți documentele de alianță cu puterile Antantei. După cele consemnate de I. G. Duca în memoriile sale, prin aceste acte declaram război numai Austro-Ungariei, care de fapt era singurul dușman al României din tabăra adversă, care ținea fără drept pământuri care aparțineau poporului român.
În ziua următoare, Consiliul de Coroană, întrunit la Palatul Cotroceni, ia act de acele documente și consimt unanim acordurile la care s-a ajuns cu țările Antantei. Par să răsune și azi din pereții și acum plini de lacrimi ai Cotrocenilor cuvintele rostite de Ionel Brătianu cu atâta patos și dragoste de țară, cum ne-ar fi drag să le auzim să răsune și din gura oamenilor politici din zilele noastre: „…fără îndoială că vom ieși învingători, dar nu sunt sigur, se poate să fim și învinși. De aceea, vreau să se știe bine de toți, că, chiar învinși, tot cred că țara mea trebuie în această clipă să facă acest gest. În viața națiunilor sunt afirmări de drepturi care se socotesc mai mult decât izbânzi trecătoare și sunt gesturi de abdicare, de dezertare morală, care compromit viitorul lor pentru veacuri de-a rândul. Într-o astfel de situație este astăzi românismul … și dacă nu azi, atunci mâine vom culege roadele acestor jertfe și acestor afirmări de drepturi…”.
Ascultând aceste cuvinte, care nu pot să nu stârnească flacăra nestinsă a iubirii de țară până și în inima celui mai pesimist român, nu putem trece cu vederea nepăsarea cu care au trecut alți oameni politici români în acele momente emoționale din 1990 care vor rămâne în istorie sub numele de „Podul de flori de pe Prut”, moment politic care nu a fost fructificat potrivit intereselor poporului român. Oameni politici lipsiți de curaj și demnitate care abia au așteptat să pună mâna pe ciolan după ce a căzut regimul comunist și țara noastră a avut speranța să pășească pe calea democrației și refacerii unității naționale. Din păcate, nici unul, nici altul din aceste mari idealuri nu s-au împlinit, iar rezultatele se văd azi prin tot ce a urmat până în prezent
Până și regele Ferdinand, care a deschis lucrările Consiliului de Coroană, a trebuit să accepte hotărârile luate de oamenii politici români, spunând că „spre a se ajunge la o atare hotărâre, a trecut prin încercările cumplite pe care desigur le pricepem, dar că, având în vedere numai interesele țării a cărei Coroană o poartă, s-a învins pe sine însuși.”
„… interesele țării …”. Ce straniu par să răsune acum în urechile guvernanților de azi ai României vorbele rostite de acest mare rege sub care s-a făcut actul Marii Uniri, vorbe care între timp s-au uitat, pesemne că cineva le-o fi scos de ceva vreme din dicționarul limbii române moderne.
S-a trecut imediat la „realizarea idealului nostru național, adică întregirea neamului, prin eliberarea teritoriilor locuite de români, care se găsesc astăzi înglobate în monarhia austro-ungară”, hotărându-se să fie întreprinse operațiuni militare de anvergură în Transilvania, iar alte trupe să fie folosite pe frontul de sud, pentru apărarea țării în fața atacurilor germano-bulgare. Între marile bătălii duse au fost cele de la Mărăști, Mărășești și Oituz, în care a ieșit din nou în evidență vitejia oștenilor români, care și-au vărsat sângele pe câmpul de luptă pentru apărarea pământului strămoșesc.
Evenimentele din Rusia țaristă din 7 noiembrie 1917, care au condus la preluarea puterii de către bolșevicii conduși de Lenin, au dus la izolarea completă a României. Finanțați de nemți, Lenin și ai lui au plecat spre Sankt-Petersburg, ca imediat după preluarea puterii să-și respecte promisiunile făcute Germaniei, prima din ele fiind retragerea Rusiei din război.
Lipsit de susținere dinspre răsărit, înconjurați din celelalte părți de armatele Puterilor Centrale, la care se adaugă epidemia de tifos care a lovit armata și populația țării, Guvernul României este nevoit să înceapă negocieri separate de pace, care s-au încheiat prin semnarea acelui odios Tratat de pace din 24 aprilie 1918, zi neagră în istoria neamului nostru.
Documentele negociate de Constantin Argentoianu, din partea României, cu reprezentanții Puterilor Centrale s-au constituit în preliminariile tratatului de pace, acestea fiind semnate în data de 20 februarie 1918, la Buftea. Tratatul de pace s-a semnat la Cotroceni, din partea României de către noul prim-ministru Alexandru Marghiloman, delegația Germaniei fiind condusă de ministrul de externe Richard von Kühlmann, cea a Austro-Ungariei de Stephan Burian von Rajecz, a Bulgariei de Vasil Radoslawoff, președintele Consiliului de Miniștri, iar din partea Turciei de Nissemi-Bei. Dând dovadă de aceeași onoare și verticalitate care îl caracteriza, Ionel Brătianu și-a dat demisia, retrăgându-se din fruntea guvernului României.
Prin Tratatul de pace care a fost impus după bunul lor plac de Puterile Centrale, României i-au fost impuse condiții umilitoare, cele mai dure dintre ele fiind:
– Cedarea către Bulgaria a Dobrogei de sud (Cadrilaterul) și a unei părți din Dobrogea de nord (la sud de linia Rasova – Agigea), restul Dobrogei urmând a face obiectul unor negocieri ulterior, fiind temporar preluată sub control de Germania și Bulgaria.
– Austro-Ungaria va prelua controlul asupra crestelor și trecătorilor Munților Carpați, pierzând o suprafață de cca 5.600 kmp în partea de nord și de răsărit;
– Navigația pe Dunăre va fi controlată de Germania și Austro-Ungaria;
– Germania preia toate exploatările petroliere și șantierele navale din România și își instituie controlul asupra comerțului de cereale, a exploatării și prelucrării lemnului, a căilor ferate, a întregii economii românești;
– Armata română trebuia să fie demobilizată.
– Singura clauză acceptabilă pentru țara noastră era aceea că Puterile Centrale nu se vor opune revenirii Basarabiei la România, o recunoaștere a actului trivial prin care a fost smuls fără drept țării noastre acest străvechi pământ românesc.
O ultimă încercare de a se evita urmările acestui tratat odios a fost făcută de regele Ferdinand în Consiliul de Coroană ținut pentru a ratifica înțelegerile la care s-au convenit. Cerând părerea generalilor, aceștia au optat pentru rezistență armată, cum s-a făcut pe vremea marilor voievozi. Regele însă și-a plecat urechea la expunerea motivată a unui colonel de intendență, care a scos un tabel și i-a informat pe cei de față că armata mai dispunea de gloanțe doar pentru șapte zile de luptă, de obuze de cel mult patru zile, iar de hrană de șase zile.
Tratatul a fost pus în dezbaterea celor două Camere a Parlamentului României în iunie 1918, dar nu a fost niciodată promulgat de regele Ferdinand, înțelegerile sale urmând a intra în vigoare peste șase luni de la ratificate. Înfrângerile suferite de Puterile Centrale îl vor determina pe Primul Ministru al României, Alexandru Marghiloman, să anuleze prevederile tratatului și să reia luptele cu Puterile Centrale, trimițând pe front armata română în ajutorul corpului expediționar francez condus de generalul Henri Mathias Berthelot. Războiul româno-ungar din 1919 avea să ducă la fel ca și multele bătălii avute de marii noștri voievozi din vechime cu oștile regilor maghiari începând cu Basarab și Bogdan I, la victoria armatei române și eliberarea Transilvaniei de sub ocupația austro-ungară. Marșul triumfal a trupelor române prin Budapesta avea să șteargă pentru totdeauna rușinea lăsată în istorie de pretențiile suverane ale Regatului maghiar asupra celor trei voievodate române cu care s-au învecinat de- a lungul veacurilor trecute, readucând în memoria neamului nostru paginile glorioase înscrise la Posada, la Baia sau pe alte câmpuri de luptă când oștile regale au trebuit să-și plece steagul la fel cum au făcut și în 4 august 1919, când armata română mărșăluia victorioasă pe străzile Budapestei după ce mai întâi a eliberat Transilvania supusă la tot felul de atrocități din partea ungurilor după terminarea războiului.
În felul acesta, odiosul Tratat de pace semnat la București în data de 24 aprilie 1918 a devenit caduc, dispozițiile sale nemaiavând nici un temei legal. La vremea când a fost semnat, el a constituit doar un act necesar pentru a cruța țara de niște sacrificii imense și inutile, la care am fi fost obligați de conjunctura istoriei dacă oamenii politici de atunci nu ar fi dat dovadă de chibzuință și înțelepciune, dar și de o atentă urmărire a evoluției evenimentelor care au urmat, luând hotărâri în funcție de interesele neamului din care făceau parte.
Andrei Breabăn
