A apărut în 2021 la Editura Academiei Române în celebra colecție „O sută și una de poezii” [1] și cartea lui Gheorghe Grigurcu. Aflându-se la ora unei autoselecții extrem de riguroase, marele poet român contemporan optează pentru texte lapidare, unele minimaliste chiar.
Vocea grigurciană se exprimă autoreferențial prin intermediul unei tetrade tipologice: eroticul, libertatea, uimirea, atenția, aplicate – cele patru concepte esteticoetice – înlăuntrul ficțiunii „cum înăuntrul unei case în care trăiesc oameni ca tine și ca mine” („tinele” e cititorul, „minele” sunt eu, criticul literar – n.m., I.P.B.).
În doar 101 ipostaze Gheorghe Grigurcu se identifică, inteligent, cu imperfecția „cubului” lui Nichita Stănescu (vezi „Lecția despre cub” în antologia lui Alex Ștefănescu [2] – n.m., I.P.B.); citez: „Aceasta-i tema: o perfectă imperfecție / artiștii mai lesne-s miezul problemei /…/ dar cineva sfredelește-n lumina mediocră o gaură / ca să vadă ceea ce funcționează-n secret / micul motor al esenței de dincolo.”
Prefața îi aparține lui Mircea Moț, care crede că lirismul grigurcian transcrie o fascinantă experiență interioară. Imaginarul însuși se legitimează sub nobila emblemă a Poeziei, ce filtrează realul consumându-i substanța alterabilă pentru a-i impune formele imuabile și tiparul etern. Ochiul, oglinda scrutează cu maximă luciditate declinul universal și reclamă ca modalitate poetică elegia filtrată și autocenzurată, scuturată de orice retorism redundant. „Expert în Vermeer”, poetul (care locuiește acum în Târgu-Cărbunești – n.m., I.P.B.) conservă fondul muzical simultan cu finisarea „clasică” (în înțelesul dat de T.S. Eliot) [3]. În poema „Soarele citește” ni se oferă indicii discret ironice, care reamintesc de caracteristica fundamentală a stilului acestui poet încă nereceptat la valoarea-i de excepție care constă în gradul înalt de artistizare și în tenacitatea pervertirii contemplative a realului în senzații rafinate.
Lirismul lui Gheorghe Grigurcu e la vedere cerebral, rost(u)it cu timbru inconfundabil, cu o imaginație înzestrată cu precizia glonțului, chiar violentă la nevoie, antimimetică cu program doctrinar ascuns în străfundul clipelor. Oglinzile semiotice sunt țâșnite din alte oglinzi mai vechi. Această imaginație nu se poate decât imagina pe sine și „e-o sensibilitate răcoroasă grațioasă precum un cristal”. Scriind „atâtea imagini”, poetul izbăvește lucrurile de ele însele și aderă la „noutăți care bat precum puii în coaja oului / care vor așadar să răzbată dinăuntru-n afară”.
În orice text poate fi resuscitată o hierofanie „ce se cântă pe sine” și un „ochi ce se scaldă-n cel mai rezonabil Cuvânt” ca un „sâmbure generos înlăuntrul căruia zboară libelule” peste „țărâna-nsetată de candoarea emoției? Ca și Gaston Bachelard, poetul are reverii la flacăra unei candele întrucât – firește – nici o imagine nu e îndeajuns de concretă ca să nu atingă-năuntrul ei licăritorul vid cum o candelă; căci această candelă – găsim într-un eseu bachelardian – are o încărcătură metaforică și de imagini a flăcării care atinge cele mai diverse câmpuri ale meditației; iar poetul e solitarul visător în căutarea „obiectelor onirice” al căror rol este să transfigureze lucrurile familiare, pe care să le proiecteze pe un ecran dublu: năluci ale trecutului, amintiri esențiale și viziuni ale viitorului; astfel poetul e un făcător de foc al inspirației desăvârșit [4].
„Cărțile noastre-s topoare în stare a sparge marea-nghețată din noi”. Statornicia limbii „îți dă fiori cum o grotă vastă”; întocmai cum afirmă și Tudor Arghezi despre Mihai Eminescu: „A vorbi de poet este ca și cum ai striga într-o peșteră vastă” [5]. În tratatul lui Durand, grota are o simbolistică paradisiacă inițiată de pe aceea a refugierii în pântecul matern din lumea riscului redutabil și dușmănos. Grota e matricea universală, înrudită cu alte simboluri ale maturizării și intimității, în care se rezămislește Dumnezeu; nu există decât o diferență de nuanță între grotă și locuință intimă, ultima nefiind adeseori decât o cavernă transpusă, feminizată, antropomorfizată psihanalitic [6], în „dorința aprigă” de-a fi într-o siguranță fie ea și relativă.
Poetul Gheorghe Grigurcu chiar să prefere „nuanțe codate parfumuri metalizate imagini happening”? Eu nu prea cred, ci-l văd mai degrabă ca pe un <> nietzschean „făcând dintr-o banală zi o tragedie / dintr-o tragedie o durere opacă… în goala orbită a casei”. Omul tragic ni se prezintă și astăzi ca o „unitate misterioasă dionisiac – apolinică”, iar Gheorghe Grigurcu năzuiește ca și Nietzsche a intercepta și releva / revela [7].
Scriitura grigurciană e „încordată, lucioasă cum o armă / o neclintire un vis / sfredelitor bănuitor / având curajul de-a se pândi pe sine / ca și cum nu s-ar cunoaște deloc”. Într-un tablou cinegetic „ascunsele semnificații atât de la vedere care pândesc la marginea râpelor vibrează cum oglinjoare parfumate-n care frunzele roz galbene maronii țipă de plăcerea propriei lor existențe”. „Cu delicatețea unui penel (poetul) descrie încă un cerc în care se află o imagine policromă cum o pasăre-n cuibul ei”.
„Gheorghe Grigurcu nu ne surprinde nici într-o poezie de factură baladescă – depistează un aspect neobservat încă de criticii literari Mircea Moț, – cu abur de gravură medievală, câtă vreme versurile accentuează deosebita sa capacitate de a face transparent desenul, pentru a-i revela profunzimile… Poetul convertește și pastelul în aceeași modalitate, pornind de la prospețimea imaginii, el ajunge la un joc al ambiguităților, revelator de sensuri fundamentale… La Gheorghe Grigurcu, relațiile eului cu ipostazele realului impun poezia ca oficiere gravă”.
Bibliografie:
1. Gheorghe Grigurcu: O sută și una de poezii; Editura Academiei Române, București, 2021; prefața, nota bibliografică și selecția referințelor critice de Mircea Moț;
2. Nichita Stănescu: Ce bine că ești! Ce mirare că sunt! Poesis; selecție, studiu introductiv și bibliografie de Alex Ștefănescu, Editura Tempus, București, 2020;
3. T.S. Eliot. Eseuri alese. Critica literară, traduceri de Petru Creția și Virgiliu Stanciu, prefață de Ștefan Stoenescu / Editura Humanitas fiction, București, 2013; vezi eseul „Ce este un clasic?, 1944, pp. 85-104;
4. Gaston Bachelard: Flacăra unei lumânări, traducerea: Marina Baconsky, Editura Anastasia, București, 1994;
5. Mihai Eminescu: Poezii; cuvânt înainte de Tudor Arghezi; prefață de Zoe Dumitrescu-Bușulenga; tabel cronologic de I. Crețu, B.P.T., Editura Minerva, București, 1972;
6. Gilbert Durand: Structurile antropologice ale imaginarului; traducere de Marcel Aderea; prefață și postfață de Radu Toma, Editura Univers, București, 1977;
7. Vezi Friedrich Nietzsche: Nașterea tragediei; traducere de Ion Dobrogeanu-Gherea și Ion Herdan; pp. 169-297; în „De la Apollo la Faust. Dialog între civilizații, dialog între generații”, antologie și cuvânt înainte și note introductive de Victor Ernest Mașek, Editura Meridiane, București, 1978.
Explicație foto: Ion Popescu-Brădiceni comentând opera poetică a maestrului Gheorghe Grigurcu.
Ion Popescu-Brădiceni
