Trecut pe lista „Agendelor” este și scriitorul I. Peltz, la poziția 52, venit la vârsta de 20 de ani, într-o dimineață de primăvară a anului 1919: „Odată aflat în fața lui, am fost brusc copleșit de un fel de amețeală. Mi-a pierit și graiul”. „Când am plecat, am simțit lângă umăr prezența unui frate mai vârstnic, a unui prieten. Convingerea aceasta, pe care mi-a făcut-o după primul ceas al contactului cu Lovinescu, s-a adâncit pe parcursul anilor.” Printre prezențele longevive, mai active, în evoluție, se afla și Felix Aderca, la poziția 9, imediat după preferații criticului: Gheorghe Brăescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Ramiro Ortiz, Camil Petrescu. Sburătoriștii se întâlnesc și la ceaiuri, joia, cu absența protocolului cinelor. Unele întâlniri la ceai sunt sărbătorești, festive: 19 noiembrie1925, mare ceai-ziua Monicăi. Ceaiul din 26 noiembrie este iarăși festiv, onomastica Ecaterinei, soția criticului.
Printre cadrele „Sburătorului” se află și familii, începând cu familia amfitrionului: Ecaterina Bălăcioiu, de care criticul se desparte în 1930, această mare doamnă era o prezență statornică, deși soțul n-o amintește niciodată în „Agende”, Monica, tatăl, Vasile Lovinescu și alte neamuri ale criticului; Ramiro Ortiz cu soția, Vladimir Streinu cu soția, Hortensia Papadat-Bengescu cu Ella Papadat, Cella Delavrancea cu soțul, Elena Farago cu cei doi copii, Mihnea și Coca.
Introdus la „Sburătorul” de Vladimir Streinu, unul de-al casei, autentic, Șerban Cioculescu timp de două decenii (1923-1943) vine la cenaclul lui Lovinescu sau se întâlnesc la Alcalay ori Corso, dar nu se consideră sburătorist: „Nu am făcut parte din cercul „Sburătorului”, nu am publicat nimic nici în prima, nici în a doua, nici în a treia serie a periodicului cu acest nume”. „Aș adăuga că nici n-am citit vreodată ceva…”.
Câteva note din „Agende”: „Cioculescu, cu spiritul lui anticritic, susține că poezia lui Voronca este mai intensă decât a lui Baltazar! Semnul exclamării arată că Lovinescu este de altă părere. În octombrie 1923, citim: „Cioculescu, fecioară perversă, după o deviație a lui Baltazar, îmi citește lucrarea lui asupra Alexandrinei Scurtu. De un desăvârșit contrasens. Să fie băiatul acesta un critic sau un polemist parti-pris? De reținut că „parti-pris” (plural parti-pris-uri), înseamnă părere preconcepută. A vorbi cu „parti-pris” înseamnă a face aprecieri subiective, a vorbi cu părtinire. În „Amintirile” sale, Șerban Cioculescu recunoaște că i-a pricinuit Maestrului supărare prin critica sa dură, acidă, ironică, lipsită de orice măgulire sau complezență față de romanele sale și în general situându-se în răspăr, în contrasens: „I-am făcut multe supărări și-mi pare astăzi rău. Am scris și eu ca și alții că și-a revizuit judecățile critice, am fost primul care i-am surprins dogmatismul, după ce primise eticheta de critic impresionist, i-am criticat romanele, susținând că n-avea talent de romancier, i-am arătat limitele pătrunderii psihologice în memorialistică, dar, desigur, toate acestea, de la un înalt nivel de stimă”. „Era într-adevăr un evghenist, un domn. Știa să primească și să se poarte ca un boier, în sensul optim al cuvântului, să-și stăpânească impulsurile și să-și păstreze surâsul chiar când avea de a face cu literați fără cei șapte ani de acasă”. Într-o măsură oarecare, Șerban Cioculescu se reabilitează, se consolează când își amintește că a fost „acela care a declanșat sărbătorirea Maestrului la împlinirea vârstei de 60 de ani (1941) sau când s-a îmbolnăvit grav: „Mă duceam să-l văd zilnic. Adeseori nu mai venea nimeni. Într-o zi mi-a spus: „Nu mă așteptam să fii atent cu mine în momente așa grele!” La 19 octombrie 1941, Lovinescu nota în „Agende”; „La 8 și jumătate citesc „O aniversare, articolul lui Cioculescu din „Viața”. Sunt emoționat”.
Pe lista cadrelor „Sburătorului”, la poziția 39 se află Cella Delavrancea, întâlnită de sute de ori în „Agende” între anii 1923 și pânâ în 1940. Privind creațiile literare ale Cellei, Lovinescu se arată sceptic. Cella este precedată de surioara ei, Margareta , alintată în familie Bebe, iar de Lovinescu, Bebs. Aceasta este reprezentanta criticii feminine la Cenaclu. O autoritate, solicitată de amfitrion să-și exprime prima opinia despre lecturile prezentate la ședință. „Nu se poate ședință fără ea – Unde-i Bebs? se întreabă toți. – N-a venit încă Bebs!? – Să mai așteptăm. – Iată că a sosit și Bebs!…” (Memorii II 1916-1931).
Primăvara din 1937 este îngrozitoare pentru Maestrul. După moartea tragică a lui Anton Holban, nepotul lui Lovinescu, în ianuarie 1937, duminică, 4 aprilie la ora 9 dimineața, în timp ce scria dedicația pe o carte pregătită pentru mezina lui Delavrancea, Bebs: „Minții luminate a lui Bebs, cu sufletul întunecat”, este anunțat la telefon de Margot M. Verghi, despre vestea morții ei. În „Agende” scrie: „Luni, 5 aprilie, scriu discurs funebru Bebs. Marți, 6 aprilie,, Inmormântarea lui Bebs, 4-6. Discursul meu funebru”. Printre bulgării aruncați pe sicriul defunctei, Lovinescu aruncă volumul „Memorii” (1936-1931) cu dedicația mai sus prezentată. Din familia Delavrancea mai sunt prezenți doamna Delavrancea, Philippe Lahovary, al treilea soț și ultimul al Cellei, Emile Gibory, soțul arhitectei Henrietta. Arhitecta Henrietta, alintată în familie Riri, și a patra soră, Niculina Delavrancea-Dona nu apar pe liste, deși uneori au participat la ședințele cenaclului.
În iarna anului 1946 se formează cercul „Prietenii lui Lovinescu”, Monica, secretar general, iar Pompiliu Constantinescu, președinte. Din scrisorile Ecaterinei Bălăcioiu, adresate Monicăi Lovinescu după plecarea acesteia la Paris, 9 septembrie 1947, aflăm că fosta doamna Lovinescu a organizat în casa din bulevardul Elisabeta, în Câmpineanu 40, și în al treilea sediu încă șase ședințe, în calitate de gazdă și amfitrion. Este ultima încercare de a menține în viață cenaclul „Sburătorul”. Mai întâi în 10 septembrie 1947 are loc ședința consiliului de conducere a cenaclului, Șerban Cioculescu, secondat de Vlademir Streinu, mobilizați din timp de Ecaterina Bălăcioiu, pentru a numi juriul pentru acordarea premiilor literare „Sburătorul” în fiecare an. Prima ședință are loc pe 19 septembrie 1947 la care participă 25 de persoane, fiind prezidată de Șerban Cioculescu. Următoarea ședință are loc pe 26 octombrie, 13 participanți. Pentru a crea o atmosferă favorabilă supraviețuirii „Sburătorului”, Ecaterina Bălăcioiu depunea eforturi uriașe atât la școală ca profesoară de franceză cît și în calitate de gazdă. Cea de-a treia ședință are loc pe 2 noiembrie și este prezidată de Eugen Jebeleanu cu tact. Au participat 15 persoane. Următoarele ședințe au loc pe 9 și 16 noiembrie. Ultima ședință are loc la 23 noiembrie 1947. Însemnările despre desfășurarea ședințelor sunt notate în „Agende” de Ecaterina Bălăcioiu. Impresiile sunt comunicate și Monicăi la Paris. După apusul cenaclului „Sburătorul”, Ecaterina Bălăcioiu depune eforturi pentru a cinsti cum se cuvine memoria fostului soț, Eugen Lovinescu, și să salveze apartamentul din bulevardul Elisabeta, lucrările și biblioteca, dar zadarnic. La începutul lui decembrie 1949, mama îi scria Monicăi despre biblioteca tatălui său transportată cu camioanele. O comisie formată din doi domni și un milițian, adresându-se doamnei, îi pune în vedere că Monica Lovinescu lipsea din țară de peste doi ani și nu ceruse înnoirea actelor și, în cazul acesta, absenteistei urmau să-i fie confiscate de stat. Câțiva studenți de la facultatea de peste drum, văzând soarta bibliotecii familiei Lovinescu, care era încărcată în camioane, au izbucnit în plâns. Într-o scrisoare, îi comunică Monicăi: „Ne-am pregătit pentru a doua zi, eram cinci persoane care triam, curățam, aranjam, tresăream la orice țârâit al telefonului sau al soneriei, prietenele tale (Gaby Bossie și Irina Hanciu, Irina Eliade), m-au ajutat să scot cele două manuscrise, „Mălurenii” și jurnalul. Ileana a plecat încărcată peste puterile omenești, printr-un subterfugiu extraordinar, aranjase așa incât să pară însărcinată”.
Din scrisorile expediate Monicăi reiese, în primul rând, afecțiunea maternă, dragostea de mamă, o mamă chinuită de dorul fiicei: „Iubită mică, cred în tine, cred că ești copilul pe care îl visează toate mamele și nu îl am decât eu… Scrie-mi, te rog, des, cât poți mai des. Ești imboldul meu de viață, îmi îngrijesc mâinile, ca tu să nu le găsești prea bătrâne și fața, ca să n-o găsești prea brăzdată”.
Într-o scrisoare expediată în 16 noiembrie 1947: „Mai e ceva, prezența ta iubită și sufletul meu plin de tine, ca o amforă cu esențe de preț, și dorul meu cald de a te strânge în brațele ce se întind spre tine, ca aripi frânte de sforțări supraomenești. Peste ape și țări, aceeași mereu, mai dornică și mai iubitoare, până la supraom. Mamina! De reținut, de asemenea talentul expeditoarei, frumusețea stilului, talent atribuit și de Monica: „Cât despre faptul că îmi atribui talent literar, pot afirma cu mâna pe inimă că nu-mi recunosc decât unul singur, acela sevignesc, dar și acela fiindcă ești tu. Voi, cei de acolo, sunteți cei care prin talent literar,contagios, de familie, totul este redat atât de exact, cu umor, cu realism, mai că aș zice în „aqua forte”. Cuvântul „sevignesc” este derivat de la numele marchizei de Sevigne, făcând aluzie la scrisorile acesteia către fiica ei, Madame de Grignan. „Fii demnă de numele pe care îl porți, și de iubirea mea, de marea mea iubire!” este o rugăminte adresată Monicăi. Atât „Agendele literare”, cât și scrisorile Ecaterinei Bălăcioiu au, în primul rând, o valoare documentară și literară.
Această unică și importantă operă postumă, „Sburătorul”, ,,Agende literare” reprezintă o lucrare filologică fără imperfecțiuni, dar și o frescă a societății româneşti din perioada interbelică, cu personaje individualizate, prin observații scurte, laconice, viitori scriitori care au lăsat în urma opere valoroase.
Distinsa autoare Victoria Dragu-Dimitriu a realizat o cercetare exhaustivă, având în vedere că „Științele sunt uși, iar cheile lor sunt cercetările”. (Anton Pann) și „Dacă cercetezi bine, vei găsi” (Platon), cu alte cuvinte metoda folosită asigură succesul. Meritul deosebit al acesteia constă în efectuarea permanentă a unei coroborări dintre notele Maestrului din „Agende literare” cu cele din „Memorii” și „Istoria literaturii române contemporane”. Face trimiteri și la „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” a lui George Călinescu. O cercetare riguroasă după regulile clasice. Această carte se termină ca un album fotografic cu portrete ale unor scriitori, case în care au locuit, scrisori, plăci memoriale, busturi etc.
Nota bene: În urma lecturii cărții „Exitus” de Gabriel Liiceanu în care vorbește despre felul în care au murit patru oameni deosebiți: Noica, Horia Bernea, Cioran și Monica Lovinescu, am aflat noi date despre mama ei, Ecaterina Bălăcioiu. Când a fost arestată la ora două noaptea, pe 23 mai 1959, la 71 de ani, citea Eschil în greacă, ajutându-se de iuxta latină. „Ajunsă la închisoare, securitatea i-a propus un târg: eliberarea, în schimbul unei scrisori adresate fiicei, în urma căreia aceasta ar fi devenit colaboratoarea lor.” Ecaterina Bălăcioiu a refuzat târgul. După un an a murit, la scurt timp după ce i s-au oprit medicamentele. Avea hidrofizie, corpul i se umflase îngrozitor. Aflată, într-o noapte, în comă aparentă a fost dusă la morga închisorii, iar după câteva ore, s-a trezit printre cadrave. După ce a vorbit cu Monica despre șantajul securității, Ecaterina Bălăcioiu i-a spus: „Voi vă urmați drumul vostru, iar eu pe al meu.” Câtă demnitate ca răspuns unor criminali!
Constantin E. Ungureanu
