Mi-am amintit de curând de un vis al meu, pe care l-am avut la câteva zile după vânzarea unui teren din satul unde m-am născut și copilărit, un teren aflat lângă casa noastră, pe care tata o vânduse cu câțiva ani înainte de „revoluția” din 1989. Deși mai aveam și alte pământuri în acel sat, aruncate pe diverse coline sau văi, greu accesibile, vânzarea acelui teren, din vatra satului, m-a făcut să simt că-mi iau un fel de rămas bun față de trecut, față de rădăcinile neamului din care mi-am tras seva și eu. Era o părere de rău că sfârșitul neamului nostru era aproape…
Și, dacă mă gândesc la neamul tatălui meu, el s-a sfârșit la noi, fiicele sale, copiii noștri fiind ramuri mai mult ale altor copaci, ai altor neamuri.
Arborele genealogic al meu, din partea mamei, desenat de un văr de-al meu, după actele care au mai rămas prin arhive, are rădăcina în anul 1821, la un anume Radu, pandur în oastea lui Tudor Vladimirescu.
Mi-am dorit, de mult timp, să aflu care dintre trăsăturile acelui Radu s-au transmis până la mine, care dintre ele mă caracterizează și pe mine și care sunt ale mele, personale. Adică, voiam să știu ce-l „mânase” pe străbunul meu, Radu, în acele lupte, legându-și numele de al vestitului luptător pentru neam, pământ și țară. Avusese și el aceleași principii patriotice sau…luptase că fusese obligat?! Ce-i drept, în neamul bunicului meu din partea mamei, și la fel, pe partea feminină a neamului său, primisem o mulțime de caracteristici…masculine, bărbătești: intransigență, duritate, respect pentru țară și pământul strămoșesc, curajul de a spune adevăruri nu prea frumoase, impetuozitate, dar și dorința mare de a deține controlul, ba chiar insistența de a schimba, uneori, destinele vlăstarelor mai naive. Și, chiar dacă gena luptei, pentru cauze mai mici sau mai mari, s-a perpetuat și în anii din urmă, ea nu a mai avut același ecou ca cel din străbuni…S-a văzut clar că urmașii acelui Radu, altoiți și cu alte soiuri, mai pacifiste, și-au văzut, fiecare, de copacul familiei lor…
Copacul familiei mele a ajuns, însă, ca în visul meu, din păcate…
„Sunt la țară, pe partea sudică a terenului nostru agricol, la vreo 50 de metri de casă și priveam cu durere la rădăcinile uriașe, ale unui copac, a cărui coroană bogată puteam doar s-o bănuiesc, proiectată pe cerul, ușor gălbui, al toamnei. Acum, de jur-împrejur, pământul este gol și din dreapta mea apare un bărbat, nimeni altul decât un văr de-al meu care mai locuiește în sat, cu o secure. Fără să înțeleg care îi este scopul și fără să-l pot opri, incapabilă de a face sau spune ceva, priveam cum ruda mea începe să scoată rădăcinile…”
Ca orice vis în care ești prezent la acțiune, dar fără să poți acționa, eu simțeam doar durerea pierderii legăturii cu neamul, durerea pierderii locului copilăriei mele și, mai ales, înțelegerea că unele pierderi ne vin prin oameni dragi, oameni de-ai noștri, care, poate, nu înțeleg ceea ce fac.
Eu, în realitate, nu aveam nimic împotriva vărului meu, care acționase la cererea mea, a mamei și a surorii mele, ajutându-ne cu găsirea unui cumpărător și cu întocmirea actelor de vânzare…Privind în urmă, încercând să găsesc explicații la modul cum am ajuns la acel impas, blocajele îmi apar în minte unul după altul. Acel teren fusese primit de mama ca zestre de nuntă și, împreună cu tata, au clădit o casă și au dezvoltat o frumoasă gospodărie. După colectivizare, după plata cotelor impuse de comuniști, gospodăria a mai scăzut, însă, cu renunțarea la vaci, boi, car și la multe alte lucruri…
Din spusele bunicii din partea mamei, acel teren fusese obținut printr-un litigiu și nu știu dacă fusese obținut pe drept sau pe nedrept. Cert este faptul că, după câțiva ani, familia mea s-a mutat într-un orășel mai apropiat, în gospodăria înfloritoare rămânând să locuiască bunica paternă, singură, avându-ne pe noi, nepoatele, alături doar în vacanțe.
Mai târziu, și noi, copiii, am plecat mai departe de casă, de părinți, uitând, parcă, de rădăcinile copacului familiei noastre. După 1989, când legile s-au schimbat și mulți oameni, care își părăsiseră satul în anii construirii…socialismului, au vrut să se întoarcă ACASĂ și, revendicându-și pământurile luate cu japca de comuniști sau vândute, nu au mai reușit să le obțină, mai ales că primarii comuniști își făcuseră și ei micile lor afaceri cu ceea ce nu le aparținea.
Tata a fost unul dintre țăranii orășenizați care a vrut pământul înapoi. A obținut multe terenuri, dar pe cel de lângă casa vândută nu l-a obținut prea ușor, pe considerentul că-l vânduse odată cu casa. Pentru acea aberație, susținută de proprietarii casei, tata s-a judecat mulți ani. Oricât de mult le-a explicat acelor oameni, de rea credință, că el nu putuse vinde mai mult de 2,5 ari de pământ, că așa era legea, ei susțineau continuu că în suma de bani cu care cumpăraseră casa era subînțeleasă și suma de bani pentru 45 de ari de pământ, cel de lângă casă.
Noi, copiii, mama, nu percepeam lupta tatălui pentru acel teren și suferința lui pentru nedreptatea care i se făcea, nouă ni se părea că lupta lui este, din start, pierdută. Adevărul era acela că noi nu l-am susținut…noi am fost deranjați de modul cum ne vorbea, cum se purta cu mama sau cum greșea alegând cei mai slabi avocați…Noi ne amăgeam cu ideea că avem serviciile noastre, copiii de care trebuie să avem grijă, alte familii din care făceam parte și nu trebuia să ne mai batem capul cu alte probleme. Nu, nu eram de partea lui, mai ales că tata nu se purtase prea frumos cu noi, fiicele sale…și pe-atunci, nu ne vedeam întorcându-ne în sat, să avem alte griji în plus.
Până la urmă, după lungi judecăți și mulți bani cheltuiți, tata a primit pământul înapoi, dar nu și cale de acces la el. Ca să-l cultivi sau să-l amenajezi în vreun fel, nu aveai cum pentru că nu puteai intra decât cu piciorul, oarecum prin albia unui pârâu care curgea pe la capătul vestic al lui. Mulți ani a stat acel pământ plin de bălării…Nici noi nu puteam intra să-l muncim, nici locatarii casei nu mai voiau să-l muncească. Oricât de insensibile păream în fața tatălui nostru, noi simțeam, în sufletele noastre, cum lacrimile acelui teren abandonat, acel teren care ne hrănise și ne susținuse jocurile, pe care îl cunoșteam așa cum ne cunoșteam orice colțișor al rochițelor noastre, se îmbina cu ale noastre, două femei ocupate cu dramele lor personale.
Și, ca să ne mai spălăm din…”păcatele” abandonării, am mers în câteva concedii, la picior, împreună cu copiii noștri, să le prezentăm „averea”, moștenirea, toate acele pământuri despre care nu auzisem până atunci, cu denumiri ciudate și așezate pe dealuri sau pe lângă vreun izlaz.
Mi-aduc aminte de unele din acele locuri unde fusesem și eu prezentă, chiar de la o vârstă foarte fragedă, când mama mă ținea pe o păturică, între rândurile de viță-de-vie, undeva sus, pe un deal.
Pentru că am crescut în anii comunismului, nu am avut sentimentul de a fi proprietar, de a avea ceva, de a deține o avere, o bogăție sau bunuri materiale importante. Da, aveam locuința mea, dar acel sentiment mi se părea firesc, că doar toți oamenii îl aveau. Pentru pământ, însă, nu aveam aceleași sentimente. Nu știu ce aș fi făcut dacă aș fi avut multe hectare de pământ în proprietatea mea și dacă regimul ar fi fost altul. Poate că m-aș fi descurcat cu ele, poate că m-aș fi implicat în administrarea lor, dar acum? Acum mi se pare că am primit niște daruri care nu mi se cuvin și nu știu ce să fac cu ele…Și mi se mai pare că viața a fost cam nedreaptă cu mine în privința asta, adică îmi face daruri pe care nu le pot folosi în favoarea mea, în starea în care sunt: singură, fără bani în afara salariului, fără mașină, fără ustensile de muncă, departe de locul unde stau, ele fiind așezate în poziții greu de ajuns la ele, fără posibilități materiale și fizice de a face ceva. Da… cam așa stau lucrurile cu acele terenuri pe care acum nu le mai vrea nimeni… Copacul familiei mele s-a sfârșit, rădăcinile au fost scoase, au mai rămas doar lacrimile uscate ale unui suflet trist și obosit.
Acum, la câțiva ani de la acel vis, gândurile mele au mai evoluat, adică, am învățat că aici, pe Pământ, nu avem decât averi de scurtă durată, că nimic nu ne aparține nouă, oamenilor, pentru totdeauna. Toate darurile pe care le primim de la Stăpânul și Creatorul tuturor lucrurilor ne sunt date spre folosință, spre trebuință vremelnică…
Și am mai învățat că singura noastră avere este cea a unui suflet curat, lipsit de dependențe pământești și că singurele rădăcini puternice sunt cele care ne cresc în suflet și care ne unesc cu Divinitatea.
FELICIA VASILE
