Cartea cu titlul de mai sus este structurată în 12 capitole, primul fiind dedicat unei prezentări succinte a biografiei lui Victor Popescu, activitatea catedratică, participarea la Al doilea Război Balcanic, revenirea la catedră pentru un timp scurt, urmând mobilizarea pentru Primul Război Mondial.
Capitolul al II- lea cu titlul ,,Sub arme pentru realizarea Marii Unităţi Naţionale” prezintă aspecte de la începutul Primului Război Mondial, luptele pe Defileul Jiului, moartea generalului Dragalina, bătălia de la Jiu şi luptele de pe dealurile Branului (Brătuia, Răşina etc.)
Aspecte ale ocupației Puterilor Centrale în județele Gorj și Mehedinți, despre atrocitățile comise de autoritățile militare, întrecând orice imaginație, o adevărată barbarie, rechiziționarea unor bunuri materiale, cu date concrete pe localități, fac obiectul celui de-al III-lea capitol. Persoanele suspectate că au știut despre acțiunile partizanilor sau le-au sprijinit au fost reținute, anchetate, maltratate și întemnițate.
Dă nume concrete de români care s-au pus în serviciul ocupanților, chiar și slujbași ai statului, făcându-și averi considerabile.
În capitolele IV-VI, Dumitru Cauc detaliază activitățile partizanilor conduși de Victor Popescu: zonele unde au acționat, aria geografică cuprinsă între Jiu și Motru, centrul acțiunilor fiind zona Jilțurilor; începutul bătăliei din umbră; discuții privind denumirea grupului condus de Victor Popescu, travestit în haine de ardelean, căldărar, cerșetor, grăjdar sau preot; (ceată, bandă, grup, detașament); componența grupului de partizani, formele de acțiune întreprinse de partizani, susținerea de către populație a acțiunilor partizanilor, ultimele acțiuni ale partizanilor în Gorj și Mehedinți. Numărul membrilor din ceata lui Victor Popescu este improbabil. După informații, s-a ajuns la concluzia că detașamentul condus de Victor Popescu a avut cu aproximație 25-30 de oameni, efectivul fiind variabil, unii din combatanți, îndeosebi cei străini (ruși, italieni) au părăsit la un moment dat detașamentul. Populația civilă din zonele unde au acționat partizanii a venit în sprijinul acestora sub diferite forme.
Prin anii `60 ai secolului anterior, Victor Popescu afirma: “Am găsit suflete nobile, oameni cu dor de țara noastră care ne primeau cu drag noaptea și ne alimentau. Aceștia, pe lângă alimente, mai făceau și pe spionii, aducându-ne diferite vești din partea autorităților de pe atunci și despre ordinele care veneau cu urmărirea prizonierilor. În fine, erau oameni cu suflet românesc și cu dor de țară cotropită ”. Ce-i drept, au fost și autorități locale obediente, trădători, adevărate cozi de topor. În Ohaba, a acționat călugărul spion Toma Aftanghel pentru inamic, dar până la urmă a fost ucis. Partizanii au fost trădați de primarul din Trestioara, Schinteie, precum și de primarul din Runcurel. Ionel Popescu, Ionel Prunescu, ucis în Roșia-Jiu, și Gheorghe Ioana au fost cei mai energici, activi din ceata lui Victor Popescu. Martirii executați la Turnu-Severin prin sentința Consiliului de Război a Comandaturei de Etapă Nr. 22 din 8 iulie 1917 fac obiectul capitolului al VII-lea: notarul Constantin Cojocaru din Negomiru, moșierul Mihai Cernăianu din Horăști, învățătorul Nicolae Popescu din Covrigi, plugarul Stancu Croitoru din Grozești, plugarul Tudor Ungureanu din Grozești, plugarul Nicolae Marcu din Drăgotești, plugarul Ilie Giumanca din Grozești, plugarul Ion Norocea din Bolboși, primarul Petre Vâlceanu din Bolboși și notarul Ion Brăescu din Bolboși. La peste un an de la plecarea nemților din orașul Turnu-Severin, prin grija Comitetului Societății “Ocrotirea Orfanilor de Război” condusă de Ecaterina Greceanu, cei zece martiri executați au fost deshumați și mutați în cimitirul ortodox al orașului, printr-o solemnitate națională cu participarea întregii populații din Severin, mai puțin nemțofilii și cozile de topor.
Sensibil la cele întâmplate, spre sfârșitul lunii iulie 1917, Victor Popescu a părăsit zona Severinului, îndreptându-se spre frontul românesc de pe Siret, Moldova. Travestit și sub numele Nicolae Frunză, în satul Vulturești-Olt, este întâmpinat de un gospodar animat de aceleași sfinte idealuri, Năstase Petcu. La fratele acestuia se ascundeau șase oameni fugiți din lagăr de la Turnu-Severin. ” În comuna Vulturești-Olt, afirmă Victor Popescu, am găsit încă 6 prizonieri fugiți din lagăr de la Turnu-Severin, cu care am format altă ceată și am plecat spre front în noiembrie 1917”. Era ultima acțiune a lui Victor Popescu în spatele frontului dușman. După multe peripeții, ajunge în Moldova, la Iași, servește din nou patria pe câmpul de luptă, folosit în calitate de curier între Marele Cartier General și zona frontului de la Mărășești. La cerere, a fost repartizat la Regimentul 18, Gorj. În luna iunie 1918 a fost demobilizat, soția sa, Elena, a izbutit, trecând prin tot felul de obstacole, să ajungă în Moldova. O revedere emoționantă! Victor Popescu, după demobilizare, este numit învățător în comuna Coțofănești-Bîlca, apoi director al orfelinatului “Trotuș”.Părăsind Moldova, la o dată imprecisă, a plecat la Gorj având parte de o primire triumfală din partea oficialităților și a populației din Târgu-Jiu, probabil 1919 sau 1920. Cu aceeași caldă simpatie și admirație, a fost primit și în județul Mehedinți.
În capitolul al XI-lea, Dumitru Cauc prezintă activitatea de apostolat didactic și de ,,ziditor în cetate”, de ,,luminator al satului”. Înapoiat de pe front, în 1921 este numit în funcția de director al Școlii Primare Mixte din Valea cu Apă, îşi susține gradele didactice II (1925) și gradul I (1934). Intrat în politica vremii, este ales și primarul comunei Valea cu Apă 1945-1946). Trecut în lumea de dincolo la 30 decembrie 1968, a fost înmormântat în cimitirul satului Valea cu Apă. Prin faptele sale, a sporit familia eroilor neamului.
În jurul acestui brav erou, s-a creat și o legendă întreținută de oameni de cultură, de foștii combatanți, de învățătorii și de primarii satelor ( capitolul XII).
Această scriere capitală, fundamentală se sfârșește cu concluziile autorului scrise în limba română, limba franceză și limba germană.
După o vastă bibliografie, se continuă cu un fel de addenda întinsă pe 114 pagini, care cuprinde: documente școlare aparținând lui Victor Popescu, Proclamația lui Victor Popescu către primari, săteni și soldați, redactată în mai 1917 în Poiana Părului din Negomir, scrisori, facsimile, rapoarte, declarații, jurnale, procese-verbale, memorii, decizii, amintirile lui Victor Pârvulescu din Peșteana de Jos despre Victor Popescu, 16 octombrie 1996, poezii și interviuri realizate de autor. 17 pagini ale cărții cuprind un indice de autori și alte denumiri. Ultimele 24 de pagini sunt ocupate de un minunat album foto în care predomină fotografii ale lui Victor Popescu aflat în diferite ipostaze: civil, ofițer, travestit, alături de cadre didactice și elevi la anumite momente festive, în familie; fotografii ale unor eroi uciși de nemți, fotografii ale unor susținători sau susținătoare ale partizanilor, fotografia cu monumental dedicat lui Victor Popescu, în parcul şcolii ”Victor Popescu”. Această bogată iconografie se încheie cu tabloul lui Victor Popescu aflat în incinta Școlii Gimnaziale ”Victor Popescu” din Valea cu Apa, pictură realizată în anul 1996 de către Vasile Pecingină.
Scriind aceste cărți de cercetare a istoriei locale, profesorul Dumitru Cauc a avut în vedere că “Viața poate fi înțeleasă numai privind în urmă, dar poate fi trăită numai privind înainte” (Kierkegaard, gânditor danez).
Acest intelectual rasat, Dumitru Cauc, prin extensiune, un adevărat Homo Sapiens al zilelor noastre, dezamăgit de prezența tot mai frecventă în societatea postdecembristă a unui Homo Fraudens, a pătruns în admirația noastră de cum l-am cunoscut. De menționat că pentru laborioasa sa activitate de istoric este apreciat la nivel național. De Ziua Națională a României a fost felicitat de însuși președintele Academiei Române, un istoric de mare anvergură, un învățat ardelean, academician Ioan-Aurel Pop.
Acest cărturar sârguitor, profesor doctor Dumitru Cauc, a dat publicității această carte fundamentală în urma unei cercetări temeinice de câteva decenii, după bine cunoscutele reguli clasice ale unei munci științifice riguroase. Înainte de toate, autorul a vizat istoricul cercetării, a recurs la o profundă studiere a literaturii de specialitate, apoi a procedat la strângerea de informații, folosind diverse surse mai sus enumerate.
Parcurgând cu atenție cartea “Victor Popescu-simbol al poporului român pentru întregirea națională”, am constatat că cercetătorul Dumitru Cauc acordă o deosebită importanță aparatului științific al lucrării prin bogatele trimiteri la subsolul paginilor, cu mențiunea izvoarelor. A avut mereu în atenție veridicitatea informațiilor primite pe mai multe căi. La finalul cărții prezintă un indice de nume.
În concluzie, după o muncă epuizantă, cartea domnului profesor doctor Dumitru Cauc se remarcă prin rigurozitate științifică, prin complexitatea temei abordate și prin tratarea exhaustivă a aspectelor cercetate, de asemenea, prin concizie și acuratețe.
Prin cărțile publicate de istoricul gorjean Dumitru Cauc, istoriografia națională devine mai bogată.
Constantin E. Ungureanu
