E primăvară, o primăvară timpurie, cu vânt rece, care șfichiuie obrajii. Grădina pare înlemnită, zgribulită de frig. Nicio mișcare. Doar înfiorarea undelor lacului. Ochii roată, scrutând cerul, poposiră – o clipă doar – peste casă… ,,Uite barza!”, îi chiuiră gândurile, în timp ce ochii și gura se deschiseră a bucurie! În nucul ‘nalt și bătrân, acum încă desfrunzit, ochii ei ghiciseră cuibul! Erau două și se agitau… A doua zi, dis-de-dimineață, tușa Maria puse scara și se aburcă – nu fără greutate – până la cuib…Berzele, printr-un noroc, nu erau prin preajmă… În cuib odihneau patru ouă. Coborî. Vreme de aproape o lună, uită de cuib și de locatarii din el, prinsă cu alte treburi. Astăzi, însă, își făcu iar drum pe-acolo. Scara rezemată de trunchi. Urcuș. Haine agățate. În cuib, barza cu pui… A început a urmări, zilnic, activitatea de sus. Și iată ce a notat: unul dintre pui era mofturos. Ceilalți mâncau pe rupte, ăsta nu…Doar puțin și rar. La început a crezut că e bolnav, dar era doar mofturos.
L-a numit Bărzănel. Bărzănel cel Mofturos! Și…povestea noastră, de-aici începe…
,,Nu vreau broscuțe! Nu îmi plac!”, aproape că plângea, pițigăiat, Bărzănel…,,De ce, Puiule?”, clămpănea tatăl disperat…,,Pentru că sunt releeee” …
,,Pește?“… ,,Poate doar o bucățică”…răsuna glasul subțirel al puiului a doua zi…
În tot acest timp, frații săi mâncau bine și creșteau. Bărzănel cel Mofturos rămăsese mic, nedezvoltat, chircit. Timpul trecu și începură lecțiile de zbor…
Bărzănel privea cu tristețea oglindită în ochii săi ca două mărgele. Privea doar. Era prea slab și mic pentru a încerca…
După o vară toridă, veni și toamna cu frig, vânt, ploi. Berzele se pregăteau de migrație spre zone mai calde. Puii ceilalți aproape nu se mai deosebeau de părinți.
,,Vreau și eu să merg cu voi să văd țările calde”, hohoti într-o zi Bărzănel, văzând că plecarea părinților și a fraților era iminentă.
,,Puiul meu“, clămpăni tristă Barza, ,,cum ai putea-o face, când ești așa de mic, nu te-ai dezvoltat, aripile tale nu te pot susține în zbor?“
………………………
Și sosi clipa. Clipa în care berzele plecară – cu adevărat – după ce-l priviră cu tristețe pe cel rămas în urmă. Bărzănel cel Mofturos le privi și el până ce nu le mai văzu…
Apoi, trist, își băgă ciocul în pene. Era frig și urma să fie și mai frig…Într-una din zile ninse…. Cu ochii la cer și la ninsoarea ce nu mai contenea, tușa Maria își aduse aminte de berze și cuib! Bărzănel! Oare unde o fi? Puse scara, urcă și… Iată-l: Acoperit de zăpadă! O statuie a disperării! Nu a opus rezistență când l-a luat… A coborât cu grijă, l-a dus în bucătăria caldă, unde făcuse focul. După un timp, s-a dezmeticit. A băut un pic de apă și a mâncat, hulpav, ce i-a pus dinainte… Câteva săptămâni mai târziu, întremat, o urma prin casă… L-a întrebat ce-și dorește. I-a clămpănit că vrea să vină, mai repede, primăvara, să se întâlnească cu ai săi.
Că-i pare rău că nu e alături de ei pentru că a fost mofturos și încăpățânat… Va veni primăvara și-și va vedea familia. Acum îi e bine, dar și-a învățat lecția: ,,Fiecare lucru trebuie făcut la vremea sa. Dacă te încăpățânezi și nu faci astfel, chiar dacă ulterior revii asupra hotărârii, s-ar putea să fie prea târziu.“ Bărzănel a avut o a doua șansă…Alții s-ar putea să nu fie tot atât de norocoși…
Doina (Pînișoară) Dafincescu
