Se povestește că a fost odată, demult, o pădure falnică de stejar căreia nu i se ghicea capătul… Doar cei obișnuiți cu taina potecilor și a mușchiului crescut pe trunchi – mușchi ce își schimbă culoarea după anotimp, se încumetau a pătrunde … Cei necunoscători se temeau pentru că nu de puține ori temerarii fuseseră aflați rătăciți și aproape stinși de foame. În mijloc de pădure se găsea un mic luminiș, pe care soarele-l vizita în drumul său. Cu ani în urmă, acolo sălășluise Bătrânul Stejar, falnic și vechi, cu trunchiul înveșmântat la nord cu mușchi; de jur-împrejurul său era gol, preț de 10 metri nu se aflau pe-atunci alți copaci. Cei care străbăteau pădurea cunoșteau luminișul și după Bătrânul se orientau, fără greș! Însă o furtună scurtă de vară adusese neprevăzutul… un fulger lovise… scoarța îi căzuse… Urmaseră o toamnă rece și ploioasă și o iarnă cu zăpadă abundentă… abia în primăvara ce urmă Bătrânul ciotuit și negru se refăcuse… doar parțial: un ciot înverzit… nu mai era falnic ca odinioară… În luminiș începuseră să apară și alți locatari; lăstarii din falnicul copac de altă-dată începură a crește. Stejărei din fructele de ghindă apăruți acaparară luminișul. Anii trecură… cincizeci la număr… Unii copăcei se stinseră… alții prosperară și viețuiră pe mai departe… Și apărură și fructele: îndesate și sprințare – ghindele. Era într-o toamnă când ghindele – fructe ale unui urmaș al Bătrânului – se maturizaseră. Era luna octombrie. Fructele cu pălărie începuseră a-și da drumul de pe crengi… și erau multe: aproape zece mii rămăseseră prinse în stejar în anul acela. Fuseseră de cinci ori mai multe, însă ciorile le atacaseră… și cumătra veveriță vizitase ,,cămara”… Cădeau, chiuind, la poalele stejarului… Se auzea poc, top și câte un: ,,Stai, să nu cazi pe mine!”…sau ,,Aoleu! Am pierdut pălăria!”
Ghindișor, eroina noastră, căzu ceva mai depărticel… îi plăcu călătoria scurtă prin aer… ajunsă pe sol, simți cald și umed. ,,EEEE!… Frumos și pe-aici”, șopti ea… ,,dar parcă mai frumos era agățată. Puteam vedea departe taaare”, gândi ea… Până să reflecteze la schimbare, se auzi un foșnet… apoi pași îndesați și grohăituri. ,,Ce o fi asta?”, se miră Ghindișor, însă nu-i trebui mult să se lămurească… Mistreți, care se apucară să mănânce cu poftă ghinduțele… ,,Ooo! Trebuie să mă ascund din calea lacomilor acestora…“, se îngrijoră ea. Norocul o ajută… unul dintre mistreți, foșnind cu râtul printre frunze și ghinde, o împinse fără să vrea… Ghindișor se rostogoli și ajunse într-o adâncitură, sub niște frunze uscate. Stătu acolo, pitită… Mistreții, sătui, plecară… Veniră și alte animale: urși, cerbi și nelipsitele veverițe. Toți râvneau la fructele maronii-gălbui. Începură ploile… Apoi se așternu, rece, zăpada… Ghindișor se afundase mult… și… se pregăti să-și preschimbe visul în realitate. După aproape un an, un stejărel privea semeț lumea pe care avea s-o cucerească! Avea doar câteva frunze, însă multe visuri! Vor trece mulți ani și multe anotimpuri… Va fi încercat: de vreme, de dăunători… însă va avea o șansă: aceea de a deveni, peste timp, un stejar falnic – precum bunicul său, Bătrânul Stejar… Va trăi și va vedea multe… Va avea propriile fructe… Își va împlini menirea – aceea de a preda ștafeta noilor generații… Pădurea își va spori vechiul cu noul… trecutul se va fi împletit cu viitorul… totul pornind de la un sâmbure de viață!
Doina Pînișoară Dafincescu
