1. Scriitori români contemporani şi cărţile lor esenţiale
SDP.: Uite că „minunea” tocmai s-a întâmplat la cea de-a XXVII-a ediţie a Atelierului Naţional de Poezie şi Critica Poeziei „Serile la Brădiceni”. În prezenţa unor personalităţi marcante – ca de pildă Gheorghe Grigurcu, Aurel Ştefanachi, Marius Ghica, Mircea Pospai, Mircea Liviu Goga, Valer Neag – tocmai ai lansat, repet, în poiana Căminului Cultural din Brădiceni, cea dintâi «istorie transmodernistă a literaturii române contemporane».
IPB.: Ei, da, miracolul s-a petrecut acasă, la mine, la Brădiceni, dar marcându-mi cei 50 de ani de la debutul meu ca poet, în 1973, în revista „Ramuri”, pe propunerea lui Marin Sorescu, şi cei 40 de ani de la ieşirea în lume, în 1983, şi ca „tânăr eseist”, în Almanahul „Ramuri”, patronat de acelaşi uriaş scriitor oltean Marin Sorescu.
SDP.: Pur şi simplu, „istoria”-ţi e… monumentală, la propriu – o să-l citez pe scriitorul Lazăr Popescu – căci are 2 volume şi numără peste 1650 de pagini. Fantastic efort, susţinut cu o rară constanţă. Eu sunt, pe cuvânt, copleşit de o asemenea „ispravă”. Am observat că diferenţa faţă de alte istorii (semnate în eon de Călinescu, Cioculescu, Lovinescu, Iorga, Pascu, Negrici, Iovănel, Zamfir, Barbu, Holban, Livescu, Ungureanu, Simuţ, Tatomirescu, Marcu, Ulici, Cimpoi ş.a.) constă în dotarea fiecărui „subcapitol-portret” cu un infailibil aparat critic. Totodată şi scriitura e pe alocuri pur şi simplu poezie şi/ sau metapoezie; îţi asumi o subiectivitate creativă şi inventivă, întrucât…
IPB.: … Această întâie istorie transmodernistă a poeziei române contemporane are drept ax şi pilon de susţinere transeminescianismul, demonstrat din „avatar” în „avatar” reancorat în noua paradigmă numită transmodernism, curent literar al cărui teoretician am fost (dimpreună cu comilitonul meu Theodor Codreanu – n.m.,I.P.B.); ca atare pe aşa-zisul postmodernism autohton l-am grilat exigent, nerefutându-l ci doar… dezvăluindu-i elocvent erorile, exagerările, dilemene calpe, falsul „avangardism”, „neorealism” ş.c.l.
SDP.: Azi pari obosit. Îmi amintesc că Aurelian Titu Dumitrescu i-a reproşat asta lui Nichita Stănescu în timp ce-şi redactau „Antimetafizica” în dialog „programat” dar trebuind mereu să cadă într-un spontaneism necesar. Acest amic al tău, Aurel Ştefanachi, şi-a asumat această nouă operă a ta de pe o poziţie de neclintit. Se vor găsi, n-am nici o îndoială, voci care să-ţi conteste deciziile; căci, de exemplu, am sesizat că nu toţi marii poeţi neomodernişti sunt prezenţi în masiva întreprindere editorială. Că şi optzeciştii sunt trataţi pe… sărite, de asemenea mi-a sărit în ochi eliminarea din cuprins a lui Mircea Cărtărescu, Ion Stratan, Traian T.Coşovei, Matei Vişniec, ş.a.
IPB.: Ei, nici nu mi-am propus un astfel de obiectiv; dar acest aspect cinstit detectat de tine ca… negativ, am să-l corectez pe cât o să-mi mai steie în putinţă, în cea de-a doua ediţie „revăzută, revizuită şi adăugită” – ca să-l citez pe Nicolae Manolescu. Am în proiect să menţin în activitate acest „şantier de lucru”, care uneori mă încântă, alteori mă… exasperează.
SDP.: Mai am o constatare de enunţat. Am văzut că te-ai ocupat şi de condeieri mărunţi. Nu scade axiologic lucrarea ta?
IPB.: G. Călinescu repartizează şi el capitole acestor scriitori care se constituie în baza unui edificiu valoric. La fel procedează şi E. Lovinescu ori Laurenţiu Ulici în „Prima verba” (I, II, III, IV). Nu sunt adeptul „elitismului” şi pledez pentru „ideea de comunicarea în literatură”, pentru mesaj şi aderenţa la lectura şi socială, ci nu strict… „stilistică”. Poate am rămas, după ce am ucenicit la Eugen Negrici, cu „fixaţia” celor două tipuri de expresivitate: voluntară şi involuntară.
SDP.: Aici îmi pari oleacă „nesincer”. Eu cred că eşti un practician al unei estetici excesiv demonstrative cu miză preponderent hermeneutică.
IPB.: Ei, da, „istoria-mi transmodernistă” suspendă, într-o „ambiguitate” strategică, orice decizie, evitând cu bună ştiinţă, irevocabilul. Însă când e cazul dau cezarului ce-i al… cezarului. De pe această platformă orice „asasinat” îmi repugnă. „România Literară” se tot chinuie să găsească noduri în papuri (adică mostre inabile literar pentru rubrica de „rebuturi”). Eu nu pierd timpul cu asemenea preocupări. Am de citit cărţi mult mai importante. Timpul vieţii mele se cam apropie de finiş, aşa că aleg o alternativă mai onorantă.
SDP.: Să trecem la lucruri mai agreabile din „istoria-ţi deja controversată” şi asumată autosacrificial.
IPB.: Adevăr grăieşti. „Istoria-mi transmodernistă” apelează la acea lectură de plăcere barthesiană. E oarecum îndatorată barochismului. Scriitura-i „vinovată” de un discret erotism, de un narcisism intenţionat recuplat cu un orfism paradoxal, cam ca în poemul lui Rainer Maria Rilke, grăieşte sponte sua.
SDP.: Îţi admir, repet, siguranţa discursului metaliterar, capacitatea de a te înscrie, ciclic, pe arii din ce în ce mai ample, atent concentrice. Şi, recunosc, formidabila-ţi memorie cultural-hermeneutică, limbajul neologistic greu digerabil de către „amatori”, de către „vulg”, de către „populaţia sterilă” imaginar, înrobită unei cotidianităţi azi corupte, purulente, eşuate politicoeconomic şi cultural-spiritual, îi irită pe unii comilitoni.
IPB.: O populaţie stupidă, larvară, parazită, pasivă, uşor manipulabilă de tot soiul de „infecţi baroni regionali” îmbogăţiţi fraudulos prin tot soiul de metode supermafiote, înşelătorii, excrocherii, tunuri financiare colosale, prin vânzarea de droguri şi stupefiante nu o să-mi solicite niciodată „istoria transmodernistă”.
SDP.: Doctrinar vorbind, „istoria” ta e revoluţionară. Am depistat eu însumi câteva coordonate teoretico-aplicative. De altfel, ţi-ai racordat istoria la literatura mondială. În contextul actual, literatura şi critica/ recte istoria / literară trebuie resituate la intersecţia de studii de teorie, istorie, comparatism, hermeneutică, filozofie, ştiinţa textului şi universalism literalmente. Aspectul revenit receptării e şi el de ultimă oră dimpreună cu acea posibilitate ontologică a pedagogiei creaţiei.
IPB.: Adaug fireşte şi ideea-cloşcă a transmodernismului, jocul înăuntru-înafară, oul genezic şi zborul ca desprindere spre imortalitate, corporalul şi inefabilul, locuirea poetică şi aspiraţia spre înalt-ideal cu o boltă de jur împrejur adăugat. În eseo-studiile mele am pariat pe noul tip de poezie vectorială (adică una care produce metafore-vector – n.m.) şi pe noul model de cosmologie poematică perceput sinestezic (şi nicidecum bipolar).
SDP.: Câte „secţiuni” are tratatul?
IPB.: Deocamdată, în prima ediţie, are nouă părţi şi o Addenda.
SDP.: Să le reproducem exact!
IPB.: I. Limpezirea frunţilor cugetătoare; II. O introducere pe înţelesul tuturor; III. Arte poetice moderne şi neomoderne; IV. Secţiunea de aur; V. Poezia neîntreruptă; VI. Anotimpurile Cuvântului; VII. Pradă cercului poetic, atunci când orice suflet cântă; VIII. Careul de aşi; IX. Când arta ascunde arta; X. Addenda.
SDP.: „Argumentul” e redactat de mine iar prefaţa şi postfaţa îţi aparţin.
IPB.: Permite-mi ca în încheierea convorbirii noastre să reproduc postfaţa intitulată „Poeţi români contemporani şi cărţile lor esenţiale. O perspectivă din perspectiva transmodernismului”. Din ea o să rezulte că istoria mea a luat categoric un avans considerabil faţă de altele. Cu greu putea-va fi… depăşită… deocamdată.
SDP.: Cu bucurie totală!
2. O istorie transmodernistă a literaturii române contemporane.
„Poeţi români contemporani şi cărţile lor esenţiale. O Postfaţă din perspectiva transmodernismului”
1. Grila de transvaluare
Am scris această „istorie” a unor cărţi de poezie mereu sub tensiune; mi-am extras energiile trebuitoare din imperiile emoţiilor câte-or fi fost. Istovirile le-am transformat în tot atâtea reîncărcări cu motivaţii de neînfrânt.
Dar, depun mărturie, contactul neîntrerupt cu unii poeţi – care s-au vădit a-mi fi şi tovarăşi de cale grea, cu inerente dificultăţi de informare, ba oarecum şi oleacă de prieteni pe deasupra, a fost cel care a întreţinut focul mereu aprins în vatra ispiraţiei, plămădirii şi coacerii pe cărpătorul poeticoestetic al acestei megacărţi.
Scriitura s-a pliat-de-a-lungul celor patru decenii – pe câteva modele pe care, cu voinţă răbdătoare şi pasiune, le-am resuscitat şi-s recognoscibile la tot pasul. Benefice, invulnerabile, infailibile, ele au vegheat ca masa mea de scris să mă aibă mereu cu coatele pe ea, înconjurat de cinci-şase boluri de… tot feluri de pixuri: cu pastă albastră, neagră, roşie, verde, cu care să redactez cronicile, studiile, eseurile, să subliniez ideile, temele, toposurile recurente, încă neepuizate metacritic, metapoetic şi metahermeneutic.
Posesor al unei teorii literare proprii, cred că, în fond şi în formă, am elaborat o neoştiinţă a textului şi a literaturii evident beletristice, recte lirice. Am, totodată, promovat, cu o notabilă, măcar, insistenţă, noua paradigmă a transmodernismului în volumele proprii, academice, în reviste mari precum „România Literară”, „Contemporanul”, „Convorbiri Literare”, „Familia”, „Argeş”, „Literatura şi Arta” (Chişinău), „Miracol de Brădiceni”, „Portal-Măiastra”, „Confesiuni”, „Tribuna”, „Caietele Columna”, „Viaţa Românească”, „Mozaic” ş.a.
Din perspectiva transmodernismului, grila de „transvaluare” (Tudor Vianu), de „transvazare” (Eugen Negrici), de „transducţie” (Ion Popescu-Brădiceni), s-a văzut modificată în bine, iar plaja axiologică s-a democratizat imediat. Aşa se face că lista mea şi tabla mea de valori poetice (poien+poesis) e categoric diferită/ diferantă (Jacques Derrida). Accentul cade uneori pe mesaj, alteori pe imaginar. Mai cade pe aspecte intrinseci corelate cu cele extrinseci (contextuale), pe fonetism ori pe semantism, pe tradiţie ori pe inovaţie, pe conservare şi pe creativitate.
Coeficientul de plăcere şi de „discurs îndrăgostit” (Roland Barthes) a dat întotdeauna tonul. Selecţia-mi a fost susţinută constant de satisfacţia sufletească: soră geamănă cu absorbţia intelectuală a unor legi, concepte, curente literare, figuri (trans)retorice etc. Autorii, fie ei mai „mari” fie ei mai „mici”, au fost implicaţi într-un proces de intercomunicare cu mine, criticul de direcţie, exegetul, teoreticianul, poetul în ultimă instanţă (după cum se va vedea în „addenda” acestui „megatratat”), ce iese de-acum încolo în lume, ca să-şi confrunte calităţile (cu inerentele „deficienţe” şi „subiectivităţi” asumate cu calm şi siguranţă a metodelor) ori şocantele „nume-lipsă” cu „întâmplătorii” preopinenţi, semnatari de rubrici, analişti, specialişti, cronicari ai dezvoltării cotidiene în cultură, literatură şi artă.
2. O abordare baroc-manieristă
În actualul spațio-timp literar-artistic românesc, promovez, pe cont propriu, dar în numele poeziei contemporane (revizuită ca definiție, concept și retorică a receptării – n.m., I.P.B.) și al creatorilor acesteia, resituați pe câteva trepte axiologice (aspectul e foarte la îndemână, ca atare nu insist – n.m.) și regrupați pe cicluri „baroce” (în înțeles ultim însemnând un „manierism” redefinit de Hocke drept continuum și formă de expresie a omului problematic dar și de „estetică abisală”, de phantasiai (opusă mimesisului – n.m.) (Hocke, 1977): o nouă întreprindere editorială. Edgar Papu de pildă vede barocul ca tip de existență prelungită în… manierism dar cu sorginte în celebra „fereastră de la Tomar” și în „stilemele manueline” (Papu, 1986, 61).
Barochismul însă – menționez expres – își menține și azi arta de a ficționaliza artificiul, care se transmite cu același sentiment al superiorității intelectuale, care se mută pe plan baroc, și se va ciocni cu trăirea leziunii și a declinului în ordine vitală și existențială.” (Papu, 1986, p.71); a percepe lumea tragic e totuna cu a te revendica din barocul a cărui trăsătură esențială rămâne expresia multiformă în excesivitate dublată de multiplicitatea de intenții existente în spirit.
Elaborând „construcția” de față, am decolat de pe „aeroportul speranței”, cu credinţa că poezia nu-i numai „orgoliu nemăsurat” ci-i și restaurare a aspirației la capodoperă, criteriu enunțat triadic de esteticianul Mihail Dragomirescu (neignorat și de profesorul meu în comisia de doctorat Dumitru Micu – n.m.), același estetician neojunimist enunțând clar-ferm, în spirit diametral opus: că totuși critica literară e mai întâi o știință a literaturii (concepție ce-l anticipează pe Heinrich F. Plett – n.m.) și abia apoi aprecierea critică impresionistică (și parțial diletantistă – n.m.). Frumosul artistic – își enunță definiția M.D. – e o sinteză desăvârșită dintre suflet și Natură și își află realizarea în Capodoperă. Teoria dragomiresciană despre <<capodoperă>> conține elemente ce vestesc noua critică franceză; în plus, analizele sale, principiile de care aceste analize sunt călăuzite prefigurează metodele structuraliste (Micu, 2000, pp. 175-176). De altfel, precizez că „Știința Literaturii” pledează dintru început – citez – pentru „studiul științific al artei și poeziei” (Dragomirescu, 1969, p. 407).
3. Revelarea sensului ultim
Aceste criterii reformulate de mine vor scandaliza pe mulți. Îi sfătuiesc să citească, să relectureze atent, și-abia după cântărirea de rigoare a „integralismului” lor cinstit și pregătit oricând să ofer propria-mi replică, să judece. „Colosala”-mi „antiistorie” se bazează pe sferă și pe cercuri (adică dacă cercul se mișcă în jurul diametrului său, el, evidamente, devine sferă). În „lucrarea” mea pot fi identificate (la sugestia unuia din „mentorii” mei, Tudor Cătineanu datând din 2013, care mi-a trimis „Configurații „fizice” și exerciții metafizice” spre uz personal(izat) – n.m., I.P.B.) toate cele șapte cercuri: metafizic (ontologic), logico-epistemic (cognitiv), axiologic, psihologic (practicteoretic), sociologic, stilistic. Dar, iertată să-mi fie ironia, elipsa poate da și eclipsa (Cătineanu, 2013, p. 343-370).
Investigația efectivă am întreprins-o în siajul metodologiei vianuene. Am descoperit în operele literare „luate cu asalt” cam o jumătate de veac că ideile literare „nu sunt decât produsul de transformare, de transvaluare (s.m.), a unor sentimente în idei și poate că ele nu sunt decât produsul interpretării ideologice a unor experiențe sentimentale”. Dar viziunea poetică însăși nu este grefată propriu-zis pe o „idee”, ci mai degrabă este determinată de o atitudine spirituală, pătrunsă de numeroși factori activi care numai printr-o lucrare ulterioară, aș putea repeta, de transvaluare, pot să devină idee. Criticul o poate exprima în termeni ideologici, dar fără să dezerteze de la misiunea de a interpreta cât mai complex opera poetică. Acest critic trebuie să reveleze ceea ce este secret; ca atare am racordat ceea ce mi-a fost dat și ceea ce este ascuns, într-un efort de a degaja totalitatea expresiei literare, sensul ei ultim și de a identifica intenția metafizică aflată în chiar miezul viu al acesteia; am ajuns la concluzia, nicidecum fatalistă, că unitatea și profunzimea viziunii asupra lumii e singurul criteriu autentic al valorii literare, viziunea incluzând categoric sensul imaginar, imaginea semnificantă a condiției umane, însă temeiul posibil al permanenței artelor poetice este transistoricitatea structurilor existențiale; or numai transmodernismul și transdisciplinaritatea pot vindeca actuala poezie contemporană de retardarea-i… postmodernistă. Am spus și am scris. Punct… Și de la capăt?
Post Scriptum
O ultimă nuanțare: Criteriile în virtutea cărora am redactat opul de față sunt nenegociabile, dar accept, știind măsura lucrurilor, flexibilizarea lor. În acest sens aștept, cu aceeași bucurie cu care l-am scris, sugestii și propuneri în scopul îmbunătățirii ei tematice, istorice, teoretice, stilistice, retorice, lingvistice etc.
Bibliografie:
* Gustav René Hocke: Manierismul în literatură. Alchimie a limbii și arta combinatorie esoterică. Contribuții la literatura comparată europeană; în românește de Hertha Spuhn; prefață de Nicolae Balotă; Editura Univers, București, 1977;
* Edgar Papu: Despre stiluri; Editura Eminescu, București, 1986;
* Dumitru Micu: Istoria literaturii române. De la creația populară la postmodernism. Editura Saeculum I.O. București, 2000;
* Mihail Dragomirescu: Scrieri critice și estetice; ediție îngrijită cu note și comentarii de Z. Ornea și Gheorghe Stroia; studiu introductiv și tablou cronologic de Z. Ornea; Editura pentru literatură, București, 1969;
* Heinrich F. Plett: Știința textului și analiza de text. Semiotică. Lingvistică, Retorică; în românește de Speranța Stănescu; Editura Univers, București. 1983;
* Serge Doubrovsky: De ce noua critică? Critică și obiectivitate; traducere: Dolores Toma; studiu introductiv: Romul Munteanu; Editura Univers, București, 1977;
* Tudor Cătineanu: Configurații „fizice” și exerciții metafizice; Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013.
Silviu Doinaş Popescu, de vorbă cu scriitorul şi doctorul în filologie Ion Popescu-Brădiceni
