S-a scris mult și încă se va mai scrie în analele istoriei României despre locul și rolul Reginei Maria în dezvoltarea și modernizarea țării, dar mai cu seamă la implicarea sa implicit pe cale diplomatică pentru recunoașterea internațională a Marii Uniri, a statului român reîntregit. Născută în Regatul Unit Britanic din familie regală, la 29 octombrie 1875 (d.-10 iulie1938), fiind și nepoată a Reginei Victoria a cărei domnie pe tron a depășit 60 de ani, pentru care avea să mai fie gratulată și cu apelativul ,,bunica Europei”, Maria – tânăra ducesă a primit încă din copilărie o educație aleasă, insuflându-i-se deopotrivă un spirit uman, fermitate, demnitate și putere, adevăr și dreptate, iubire și atașament pentru țara și poporul său.
Se căsătorește încă de la vârsta de 17 ani (29 decembrie 1892) cu Ferdinand – ofițer prusac și viitor Rege al României, nimeni altul decât nepotul de frate al regelui Carol I. Căsătoria lor a avut loc în Germania, la palatul Sigmaringen, urmare a unei frumoase idile de dragoste, după ce se cunoscuseră la un fastuos banchet de palat. Or de aici încolo se poate vorbi de viitoarea Regină a României, sosită și stabilită în țară în anul 1893. Aici s-a acomodat rapid, iar prin calitățile sale umane, prin inteligență și o vitalitate deosebită, de ce nu prin frumusețea sa fizică și sufletească, avea să fie repede îndrăgită de popor. După cum la rându-i deși străină, a prins drag, așa cum spunea, de ,,românii mei”, adaptându-se destul de ușor la cultura, tradițiile și obiceiurile noastre strămoșești, dar în același timp avea să cunoască și necazurile românilor, năzuințele lor de libertate și unitate națională, pentru care s-a dedicat nemijlocit ducerii până la acel final fericit – înfăptuirea Marii Uniri. De altfel deviza Majestății sale era, precum adeseori spunea că: ,,Marele vis al României este și al meu”. De aici și motivul de a-și face prezența în viața publică, cu precădere în anii grei de război, după 1916 fiind mereu alături de surorile medicale și de infirmierele voluntare, pentru a-i îngriji și pansa pe soldații români răniți pe front, după cum pe cei apți și plecați pe linia frontului îi încuraja, insuflându-le permanent dragostea de țară și curajul de a lupta mai departe pentru libertatea și unitatea neamului românesc.
Dar dincolo de toate acțiunile și ajutoarele oferite în timpul războiului, Regina Maria a României s-a implicat cu fermitate la ceea ce avea să influențeze mai târziu și în bine soarta țării, determinându-l, în primul rând, pe soțul său – Regele Ferdinand să accepte alianța României cu puterile Antantei. Era convingerea suveranei că doar acționând în această direcție era posibilă readucerea provinciilor românești în granițele patriei mamă și deci o Românie întregită. Pe de altă parte, după terminarea Primului Război Mondial (1916-1918), Regina Maria a militat activ, în baza dreptului internațional al autodeterminării popoarelor, susținând cu tărie demersurile ce trebuie făcute de conducătorii României pe cale diplomatică, vizând ca stâlpi de susținere la recunoașterea reîntregirii țării, Franța și Anglia. Or în această privință, și-a propus și s-a angajat personal, să mijlocească direct dialogul diplomatic, în special cu Franța, încă dezamagită de o primă atitudine potrivnică a Regelui Carol I, care la începutul ostilităților militare încerca o alianță orientate spre Puterile Centrale, vizavi de ceea ce urma să se hotărască în cadrul Conferinței de la Paris (1919-1920). Cu atât mai mult era necesară întâlnirea directă cu liderii francezi cu cât în acele momente de cumpănă nici președintele SUA, nu era prea încântat de unirea de facto pe care românii o hotărâseră la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918.
Prin urmare, Regina Maria, sub pretextul primirii ca invitată la înaltul for academic francez, dar și a dorinței de a se întâlni și cu fiul său Nicolae, student în Anglia, unde urma să-și prelungească călătoria, pleacă la Paris la începutul lui martie 1919, dar fără să fie însoțită de Regele Ferdinand. Știa că primul ministru francez Georges Clemenceau încă nu-l avea la inimă pe regele român după încheierea nefericită a armistițiului de război cu tabăra adversă. În schimb a fost însoțită de fiicele sale Elisabeta, Maria și Ileana, pentru a conferi vizitei sale și un cadru familial, neoficial, dar și strategic în același timp. După cum nu trebuie uitat sprijinul primit de regină din partea diasporei românești, adică o notă în plus de a da impresia legăturilor speciale ale României cu Franța, de limbă și cultură, sentimente reciproce de simpatie dintre cele două popoare, ș.a.m.d. După cum și presa franceză o portretiza pe Regina Maria, ca pe o eroină de război, admirându-i curajul și de ce nu frumusețea chipului și sensibilitatea feminină, pentru care într-adevăr francezii doreau să o întâlnească și s-o admire.
În fine, ajunsă la Paris, a avut o primă întâlnire cu fostul prim-ministru francez Aristide Briand, care după cum se cunoștea, a susținut intrarea României în război de partea Antantei. Era poate și o datorie morală a înaltului demnitar față de România, considerându-se în mare parte vinovat de înfrângerea armatei române, neajutorată de către aliați în prima parte a războiului (1916), de unde și invadarea țării noastre de către trupele germane. În același timp, suverana României fusese informată ca A. Briand era totuși omul cheie ce urma să reprezinte Franța în comisia statelor proaspăt formate, unde avea să-și susțină interesele României. A urmat, după două zile. pe 7 martie 1919 întâlnirea reginei cu G. Clemenceau, oficial programată ca durată de întrevedere doar de o jumătate de oră, în realitate s-a prelungit la peste două ore, iar dacă era de prevăzut despre ce s-a discutat, comunicatul după încheierea discuțiilor a fost destul de lapidar. Însă, din cele consemnate ulterior chiar de către Regina Maria, reieșea o descriere a primului ministru francez, anume că era un încăpățânat, dar cu mintea proaspătă la cei aproape 80 de ani, și că nu a pierdut prilejul de a-i reproșa faptul că România a îndrăznit a încheia pace separată cu Germania într-un moment nepotrivit. În același timp nici suverana României nu a rămas datoare cu răspunsul, mărturisind că: ,,ne priveam unul pe celălalt ca doi luptători”, iar ,,Transilvania este pământ românesc, întinzându-se până la Tisa și tot Banatul”. Evident că și Clemenceau a replicat cu: ,,Dar, Doamnă, cereți partea leului”, la care regina, fără a se pierde cu firea i-a dat un alt răspuns pe măsură, anume: ,,Leoaica se adresează vărului ei Tigrul”.
Altfel spus, o discuție fermă între două personalități puternice și care până la urmă aveau să-și exprime admirația unul pentru celălalt, între altele bătrânul Clemenceau spunându-i lui Ion Antonescu – atașat militar la Paris că ,,O regină ca a dumneavoastră trebuie primită numai cu onoruri militare comandate de mareșalul Foch în persoană”. O zi mai târziu Regina Maria a fost invitată și de către Raymond Poincare – președintele Franței, o întâlnire cu onoruri militare, dar și cu un dialog al întrevederii mai degrabă plicticos, fără a fi fost impresionat unul de celălalt, dimpotrivă, regina avea să rămână cu impresia unui personaj nesigur, poate și pentru că acesta avea prerogativele prezidențiale limitate. Or de aici și concluzia că suverana nici nu avea mari așteptări pentru România după această întâlnire protocolară. Însă nu același lucru s-a întâmplat la întâlnirea Reginei Maria cu W. Churchill – primul ministru al Regatului Unit Britanic, sosită la Londra, cu ocazia vizitei la fiul său Nicolae. Poate și pentru faptul că era o cunoștință mai veche a premierulului britanic, de ambele părți fiind condamnat bolșevismul rusesc, dar ceea ce o preocupă pe regină, nu avea să fie trecut cu vederea, pentru că după cum spunea: ,,Am vorbit mai multor bărbați care înțeleg să facă bine cauzei noastre și care sunt gata să creeze o atmosferă bună între România și Anglia.
Dar pentru că nu reușise să se întâlnească în prima parte a vizitei sale la Paris și cu președintele SUA – W. Wilson, suverana României, în drum spre casă, se oprește din călătoria diplomatică iarăși în capitala Franței, pentru o greu acceptată și dificilă întrevedere cu prezidentul american care se află la acel moment în Franța. Până la urmă a reușit să se întâlnească cu liderul american, având loc chiar două întrevederi diplomatice, în zilele de 10-11 aprilie 1919. Ocazii benefice, în timpul cărora regina Maria a pus în discuție și a insistat asupra a două dezbateri esențiale momentului – stoparea bolșevismului, dar în special soluționarea problemei autodeterminării și rolului statelor mici în Europa postbelică, cu atât mai mult România. Și în ciuda poziției de ,,home du monde” a președintelui american, regina nu se pierde cu firea, dimpotrivă reușește să-l convingă pe acesta de a-l primi în audiență și într-un timp scurt pe primul ministru I. C. Brătianu, pentru a discuta mai în detaliu soarta României. Altfel spus, călătoria diplomatică a reginei Maria a avut rolul de a deschide și a ușura României calea spre ceea ce avea să stabilească prin tratativele de pace Conferința de la Paris, însemnând în cele din urmă recunoașterea internațională a reîntregirii țării, prin actul Marii Uniri de la 1 decembrie 1918.
De altfel, chiar regina, încheindu-și vizita și reîntorcându-se acasă, însemna în jurnalul personal, cu referire la călătoria făcută, dar mai ales al întrevederilor cu cei mai puternici și influenți lideri ai lumii că: ,,a meritat și a fost o mare realizare pentru Țara Mea”. Așadar, o filă diplomatică și istorică memorabilă, concluzionând fără a greși că astfel de demersuri externe ale Reginei Maria, fie și ,,neoficiale” după cum întreaga sa activitate benefică poporului, nu a făcut altceva decât să contribuie la reușitele diplomației românești la Conferința de Pace de la Paris, în urma căreia se ratifică aspirația de veacuri a națiunii române – reîntregirea țării. Și prin urmare, la 15 octombrie 1922, la catedrala ortodoxă de la Alba Iulia – leagănul Marii Unirii, a avut loc încoronarea Regelui Ferdinand și a Reginei Maria ca suverani ai tuturor românilor, drept și prin voința întregii națiuni. Avea să fie și un moment simbolic al stăruinței și tenacității acestor ilustre personalități, a speranței și încrederii lor în realizarea marelui vis național-libertatea și desăvârșirea statului național unitar român. Ceea ce avea să remarce, cu precădere în privința calităților incontestabile ale reginei Maria, chiar unul dintre aprigii critici ai suveranei din unele momente ale acelor timpuri, anume, marele om politic și demnitar roman, C. Argentoianu, care într-un final, recunoscându-i meritele deosebite, spunea: ,,…a întruchipat aspirațiile cele mai înalte ale conștiinței românești….și s-a așezat ca ctitoriță a României întregite și ca una dintre cele mai mari figuri ale istoriei noastre naționale”. Într-adevar, spunem și recunoaștem cu toții, urmași ai vrednicilor noștri înaintași, că Regina Maria a fost simbolul și emblema libertății și unității de Neam Românesc, meritând nemărginita noastră cinstire și recunoștință, cu atât mai mult în momentele actuale de cumpănă ale poporului român, supus continuu marilor interese și presiuni externe, dar și nevredniciei acelor conducători autohtoni neloiali și nedemni, care mai degrabă îi dezbină pe români, acționând contrar intereselor naționale, suveranității, integrității și unității noastre statale.
DEȘTEAPTĂ-TE, ROMÂNE!
PROF. VASILE IROD
