1. „Hoţul de frunze”
Ei, da, Ion Sabin Cerna şi-a dobândit dreptul de a călători în drumul său. Constantin Noica ar spune că «întru» drumul său, adică doar al lui însuşi, deopotrivă cu însuşiri ori cu deziderate parţial nerealizabile.
Destinul fiecărui poet este să-şi transgreseze neîntrerupt condiţia, orizontul cognitiv, energia constructivă; de-aici şi starea de melancolie… existenţialistă; provocare ea însăşi a destinului creator, a limbajului / metalimbajului.
Cărţile pe care le comentez în însemnările de faţă sunt cele mai recente ale lui Ion Sabin Cerna. Sunt în ton şi în stil cu toate cele de dinaintea lor; trădează o salvatoare consecvenţă într-un imaginar parţial bazat pe abstractul obiectiv parţial axat pe mai senzoriala concreteţe… substanţială.
Tema călătoriei descinde din iluminism şi mai ales din romantism. „Chemarea paşilor” se conjugă cu „puterea cuvântului” şi cu „puterea rugăciunii” ca să permită ca „puterea gândului” să forţeze deschiderea ochiului stelar.
Altădată „chemat de dorinţe” poetul intră în „rezonanţe tomnatice” cu „fata blondă dintre zăpezi” ca „în noaptea iubirii” el, precum „hoţul de frunze”, să-i dea „iluzia” unei spiritualizări a iubirii (una eternă, predestinată, androginică).
Criticilor care ar cădea-n păcatul demitizării conceptelor de meditaţie, de singurătate (cu varianta însingurării), de „îmbrăcat/ împovărat/ în/ de/ gânduri”, de metafizică, de „limpezire”, de „cinematică”, de „natură dezlănţuită”, de „răstignire”, de „întoarcere-n timp”, le ofer argumentele/ şi elementele/ care să-i îmbărbăteze în a preţui mica ori marea poezie; oricând s-ar putea produce inversarea de rigoare în acord cu teoria lovinesciană a mutaţiei dublată de cea a sincronizării.
2. „Ducând sublimul spre eternitate”
Astfel, autorul reveriant încă mai caută umbra poetului născut din cuvânt. Asta deoarece „Ea poartă lumina coborâtă pe lujeri de crin,/ roua stelară,/ venită din ceruri,/ popasul lui Brâncuşi/ la masa tăcerii”. Mirabil pasaj liric! De poezie pură! Nici psalmul nu-i mai prejos; în „Spre Dumnezeu” poetul ne comunică patetic: „am sângerat pe-a cuţitului lamă/ sub al nopţii cer înstelat”. O informaţie emoţionantă ne proiectează în plin «câmp» transmodernist: „În adâncul sufletului meu/ l-am descoperit pe Dumnezeu,/ c-un surâs urca/ spre mine,/ uimit, i-am surâs şi eu”. O comparaţie cu Adrian Maniu, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr e inevitabilă. Dar acest „tradiţionalism” şi „ortodoxism” de (dis)continuitate e bine întresituat în compoziţiile transreligioase/ transumaniste ale lui Ion Sabin Cerna.
Poetom, la rându-i, regăsindu-şi memoria pe care-o cheamă „să stea la masă cu el”, caută o altă existenţă, o altă viaţă, într-o tăcere adâncă. Simte cum trăieşte într-o clepsidră de unde nisipul nu mai vrea să mai curgă. De sus, din ceruri, îngerii aduc lumina pe fire de ierburi. Cuvântul ridică munţii, limpezeşte apele-n curgerea Eidei existenţei sale „prin sacre sanctuare” hălăduieşte între vis şi realitate. Eul coborât din armonii stelare celebrează sângele celor jertfiţi pentru patrie.
Aşternute în proză, textele din volumul „Călător în drumul meu” – de exemplu, abundă, kairotic, în accente poesferice eclozate din noosfera cu o semiologie fertilă. „Lungul roman”, al deveninţei la care scrie, fragmentar, autorul, debutează, ca la orice scriitor romantic ori simbolist cu „acel ceasornic din copilărie”. „În timpul cel existenţial”, scrie „poemul nescris care-i înseninează memoria/ cu gândul ce curge pe-o albie de timp”. Apoi se deschide „precum cartea cititorului pasionat de poezie/ adâncit zi şi noapte/ pe un fior de gând/ împletit de Ariadna în Odiseea sa”, având ferm convingerea că: „Pe drumul poeziei/ cuvintele mă (îl) caută/ precum Orfeu pe Euridice,/ timpul mi-e (îi e) inert/ când tristeţile mă (îl) dor/ şi-n legănarea pădurii/ copacii au uitat să plângă.” (Cobor în mine).
Adică această punere-n abis – căreia i se mai zice şi deschiderea în subconştient (ori transdescendenţă – n.m.) reprezintă cumva şi resortul poeziei redactate de Ion Sabin Cerna al cărui „poem îmbrăcat/ în cuvintele luate/ din limpezimea zărilor/ peste care au trecut/ în zbor muzele” dilată spaţiul „într-un timp care se comprimă întrebând de eul” poetului „cu ochii plini de tristeţi şi amintiri”. Autodefinirea – la care recurge cu vocaţie filosofică şi pitagoreică –, îl salvează pe Ion Sabin Cerna de pierderea în poezia de notaţie. Când şi când, mărturiseşte idiolectal: „Eu vin din limpezimea Cernei,/ sedus de murmurul ei”. „Mă ridic şi cad şi iarăşi mă ridic,/ parcă sunt corabia uitată-n port/ ce va-ndura furtuna”; „Dar strigătul meu e risipit printre cuvinte/ ca o jertfă adusă, destinului meu”.
Dicţiunea funcţionează mimetic în destule confesiuni. Pastelurile sună expresionist „ducând sublimul spre eternitate”. Eminescu „întrupat din spuma mării şi din al lumii haos” „în tainic murmur de ape” „mângâiate de cuvânt”, reînnoadă „din existenţa pentru Fiinţă / un fior nevăzut al Şeherezadei”.
3. „Spre ţărmul iubirii”
Dintr-un „ascuns de gând”, unul evident criptofanic, precum în poetica lui Lucian Blaga, poetul-fizician vrea să se transforme într-o scoică „uitată-n nisipul mării”. Scoica e desigur cea care dă naştere, prin suferinţă, perlei din suflet care este iubirea, ori măreţia, ori fiorul metafizic.
„Al pânzelor ecou”, poetul îl transcrie aprinzând cuvinte „zi şi noapte / candela să ardă / pentru cei duşi”. „În umbrele lor/ privirile se-ntunecă,/ focul arde / cu jerbe de flăcări”. „În respiraţia serii/ copacii se îmbracă în văi de cântec” matriciale.
„Crezând în adevăr”, creatorul proclamă, heraclitic, biruinţa simţirilor asupra noţiunilor austere. Reiterează, obsesiv şi barochizant, motivul umbrei. Fiecare compunere poezească e vibratorie, mizează pe mitul manolic, sau „sub aura lui Zamolxe” „veghează depărtările” ca să vâneze „iluziile pierdute” (ale lui Balzac, precum Grigore Lupescu? – n.m.).
Ca, în fine, într-un poem, precum „Oglinda”, Ion Sabin Cerna să-şi dea măsura valorii identitare. Ţesătura acestuia îi permit lui Narcis să evadeze în viitor, scăpând de pedeapsa lui Nemesis, sugerându-ne, subtil, că poetul rosteşte cuvântul iniţiatic, consakratic, călăuzitor.
Dar pe mine mă mişcă adânc şi înalt poezia civică şi patriotică, de revendicare a Basarabiei ca pământ românesc de pildă. Cum la fel mă simt obligat să-i explorez şi poezia erotizantă. Ca un corolar însă transcende întregul capacitatea de a-şi autodetermina regimul estetic. Citez: „sorb cuvintele/ cu durerea din mine”; „pe-o foaie de hârtie am găsit versurile aşternute de un poet necunoscut./ Venite din altă lume, poartă ecourile vremurilor trăite,/ neacoperite de valul uitării. Magia acestor versuri încă mai aprinde depărtările dintre noi,/ de la seminţele primordiale care au germinat/ şi germinează continuu”.
Atunci când adoptă maniera camilopetresciană de a scrie, alb, notaţional, explicit, tranzitiv (ca de exemplu „Totul este aşa cum este”, „Spirit în derivă”, „Întâlnirea”, „Natură dezlănţuită”, „Materia în mişcare”, „Copilărie neuitată” – n.m.), Ion Sabin Cerna ungarettizează curajos, sempitern, robust, ferm şi limpezit artistic, transfigurând locurile comune.
Concluziile-mi n-au cum să nu-l îndreptăţească pe scriitor în a-şi continua demersul. Mai ales când prozoemzia sa deviază fabulos înspre elegie (ca-n „Două destine”) ori înspre cronică de epocă (precum „Răsăritul şi apusul”). Însă firesc/ corect e să-mi închei comentariul cu o afirmaţie-confesiune a însuşi autorului: „Am adormit pe lespezi de piatră sub licăriri de stele/ spaţiul nu-mi cuprinde amintirile dăltuite-n lemn de santal şi-n visul meu văd cum marea se izbeşte de ţărmuri, reverberând într-un suflet uitat de lume.”
– un eseostudiu de Ion Popescu-Brădiceni –
