Nașterea unei legende. Avram Iancu și Adunarea de la Duminica Tomii(30 aprilie 1848)
Necesarul argument
Munții Apuseni, ce nume magic! Parcă ieri i-am văzut, atât de prezentă și clară este imaginea lor în mintea și sufletul meu. Apoi, Arieșul și pârâul Zlatnei, pietrele acelea spălate de apele acestora, sclipirea pe unele dintre ele a argintului și aurului, brazii aceia înalți cătând cerul și oamenii locului, atât de smeriți și bucuroși de oaspeți, pajiștile înveșmântate de atâtea flori multicolore, undeva, departe, tulnicul sunând, o energie ziditoare, liniștitoare, ce ne îndeamnă să luăm în piept aerul munților și să ne înfrățim cu cerul, sus, la Scărișoara. Toate aceste minunății le-am simțit pentru prima oară farmecul în vara anului 1978, când, alături de 10 elevi din Damian, un sat de oameni harnici, mulți cu origini transilvănene, din câmpia nisipoasă a Dunării, am pornit pe drumul bătătorit de conducătorii răscoalei de la 1784 și de Avram Iancu și lăncierii lui în anii 1848-1849. Era un echipaj ,,Cutezătorii”, coordonat de cel care acum vă povestește, avându-l ca și comandant pe Eugen Safta, un elev foarte inteligent și silitor, mare iubitor de istorie, din nefericire plecat prea devreme dintre noi, ascultând și el această poveste în cer, lângă îngeri. După ce mocănița ne-a dus din Alba Iulia spre Zlatna, pașii noștri au bătut munții urmând Valea Arieșului, pe cărări înguste, uneori pe drumul județean, peste tot căutând nestematele acelor locuri. Zlatna ne-a întâmpinat cu cei 2000 de ani de istorie a mineritului și cu oamenii săi binevoitori. Abrudul ne-a sedus cu amintirile dureroase despre sângerările din anii 1848-1849. Peste tot stăruia nemicșorată imaginea Iancului și a altor tribuni ai nației. Ajungând în inima Apusenilor, pe Valea Arieșului, oriunde ne-au purtat pașii, oamenii locului ne vorbeau cu sfială, blând, dar ademenitor, despre pietrele munților și despre sângele vărsat de înaintașii lor. Tot ținând drumul Arieșului, am ajuns în atâtea locuri încărcate de roadele istoriei, Albacul și Cărpinișul vorbindu-ne de Horea și Crișan, ca apoi să să ajungen în cele două Vidre, de Jos și de Sus, acolo unde așa cum spune și cântecul, era și Iancu dus! În satul lui Crișan, preotul Șenilă Dumitru ne-a pofit în biserica satului, unde, de curând, doamna preoteasă împodobise lăcașul cu lucruri țesute de mâinile ei dibace. Acolo, pe scaunele de lemn din biserică, am ascultat cea mai frumoasă lecție de patriotism din viața mea. Simțeam răcnetele moților care-și apărau fiecare creastă de munte și fiecare firișor de apă sau vale. Simțeam privirea abătută a Iancului când constata că oștenii săi sunt sleiți de lupte, dar și bucuria când recucereau din mâinile atacatorilor Abrudul sau alte așezări străbune. Ajungând la Câmpeni, peste tot, oamenii locului ne-au primit cu mare bucurie, iar în internatul Liceului Silvic un moț bătrân ne-a vorbit despre Ion Buteanu și Avram Iancu, arătându-ne împrejurimile unde prezența lor stăruia pe o inscripție sau pe un monument. Cum se putea încheia o asemenea zi decât ascultând seara, într-un local, în interpretarea fraților Pașca, cântecele când săltărețe, când tărăgănate ale moților. A doua zi, am luat din nou munții la pas, strecurându-ne pe cărări umblate din vechime de moți, ajungând la Scărișoara, unde am ascultat povestea Iancului spusă de un bătrân de 87 de ani, pe nume Tolomei, al cărui tată îl cunoscuse pe ,,Crăișor”. Cu povestirile acestuia în suflet, apoi am coborât pe firul apei ce ne-a dus la Vidra (Comuna Avram Iancu), lângă casa Iancului. Iar ca simțirea noastră să fie totală a urmat lungul drum spre Țebea, cu ,,Gorunul lui Horea”, cu biserica ce vrea să atingă cerul și, desigur, cu mormântul Iancului. În multe alte locuri ale Apusenilor am ajuns atunci; din vechea, bogata și nepieritoarea comoară a acestora am purtat cu noi până azi o cunună de nestemate, însă cea care strălucește astral este cea a Iancului, așa cum am simțit-o la Vidra de Sus, la Câmpeni, Abrud sau lângă mormântul său de lângă ,,Gorunul lui Horea”.
E și motivul pentru care în acest septembrie, la aproape 200 de ani de la trecerea în eternitate a lui Avram Iancu, deșărtăm trăistuța cu povești de suflet, ca un omagiu adus acestui sfânt ce veșnicește în pantheonul neamului românesc.
…………………………………………………………………………………………………………………………
Septembrie 2023. Când aștern aceste gânduri, e o zi liniștită de toamnă, cu adieri mângâietoare de crizanteme și struguri copți. Îmi propun ca ele să fie ca un glas tainic al frunzelor neliniștite ce, odinioară, sfioase, înveleau ,,Gorunul lui Horea” din Țebea. Cu scurgerea vremii, trunchiul și crengile bătrânului gorun s-au tot frânt, frunzele abia mai prinzând viață primăvara, dar hlamida istorică a acestuia nu și-a pierdut farmecul, ea urmând să impresioneze în continuare veacurile. Ca prin vis, îi adulmec foșnetul și, odată cu el, tăcerea prelungită a unui neam încercat de furtuni de tot felul. Să pot simți mai adânc sufletul acestuia, plutesc și eu pe o aripă de frunză tremurândă și încerc să ascult freamătul dimineții în pantheonul sfânt al neamului românesc, care de peste două veacuri își are inima în Munții Apuseni. Azi vreau să simt din nou cum mă urmărește umbra eroică a ,,Crăișorului” Apusenilor, devenit mărgăritar de preț al nației întregi. Cum este și firesc, las deoparte otrava furtunii politice, care-mi îngheață sufletul ca un veșnic crivăț venind de aiurea. Ferecând-o definitiv în tenebrele unei peșteri, alerg pe pajiștea culturii naționale încercând să înțeleg binecuvântarea și dragostea lui Dumnezeu față de neamul nostru. De atâtea ori, în vremuri de furtună, Creatorul ne-a trimis, drept călăuze, tribunii nației, Avram Iancu întruchipând cu siguranță toată esența mitului național. Ca să nu tulburăm liniștea celui care a adormit cu gândul la binele nației sale, vom păși cu sfială pe urmele lăsate de acesta pe glia sfântă a neamului și, la fel, ca o șoaptă liniștitoare, vom încerca să înțelegem cum a luat naștere legenda care, cu trecerea veacurilor, se lățește și înflorește.
Până la înscrierea sa pe drumul perenității istorice, viața lui Avram Iancu a curs lin. Așa cum va spune Iuliu Maniu, la Cîmpeni, în 1924, la centenarul nașterii acestuia, Avram Iancu ,,a răsărit din necesitățile vremilor”. S-a născut în anul 1824 la Vidra de Sus, într-o familie de țărani cu stare. tatăl său, Alexandru, fusese jude comunal și paznic la păduri, câștigând mult respect printre ai săi și printre străini. Cititul și socotitul le-a învățat la Câmpeni, școala elementară la Abrud, iar gimnaziul catolic la Zlatna, finalizându-și studiile filozofice și juridice la Cluj, la Liceul piaștrilor. Aici, după cum vor spune urmașii, revoltat de cei care nu înțelegeau că vremea schimbărilor sosise a rostit cuvintele ,,Nu cu argumente filosofice și umnaitare se pot convinge tiranii ci doar cu lancea lui Horea”. Apoi a ocupat postul de cancelist la Tabla Regească de la Târgu-Mureș, acolo făcându-și practica judecătorească, ocupând în anul 1848 cu mult succes postul de avocat.
Venise primăvara popoarelor. Ici și colo, după îndemnul flăcării aprinse în februarie 1848 la Paris, junii națiilor europene, s-au aruncat în torentul ideilor de libertate, fiecare dintre ei purtând în suflet suferințele poporului din care-și trăgeau seva. Erau europeni prin aceeași simțire, dar, mai întâi, erau naționali, căci liniștea și aprinsul din sufletul lor erau liniștea și arsul celor de acasă. Când vecinii lor, tinerii revoluționari maghiari, au proclamat la jumătatea lunii martie a acelui an, dreptul sfânt al nației lor la libertate, tinerii români din Ardeal, căci, azi, la ei vom face referire, au fost cuprinși de un firesc entuziasm, libertatea tuturor fiind la fel de prețuită. Așa se explică, în acel moment, sensul articolelor scrise de George Barițiu în ,,Gazeta de Transilvania” și în ,,Foaie pentru minte, inimă și literatură” și ale lui Timotei Cipariu în ,,Organul luminării”, iar în plan practic, participarea lui Avram Iancu și Al.Papiu Ilarian la manifestațiile tinerilor revoluționari maghiari de la Târgu-Mureș. Pe cerul albastru al nației plutea o mare speranță!
În aceeași paradigmă am înțeles mulți dintre noi, acum două decenii, patosul pus de oamenii cu viziune europeană în construcția care trebuia să încununeze aspirațiile la unitate ale bătrânului continent. Speram, ca și Avram Iancu la 1848, să ne păstrăm individualitatea, esența națională, simțirea națională, simbolurile naționale, să lucrăm pentru proășirea națională etc. Dar, de data asta, puțini au fost tribunii care să ne poarte aspirațiile, azi constatând că naționalul se diluează continuu, deși îl clamăm fals cu diferite prilejuri. Tristă constatare, dar așa stau lucrurile deocamdată!(va urma)
Dumitru Cauc
