Lotru și Latorița
Râurile Lotru și Latorița poartă numele a doi tineri a căror dragoste înfiripată la nedeia de la fântâna din Lotru a sfârșit tragic din pricina Novăceanului Dumitru care a refuzat cu încăpățânare să-și mărite fiica, pe Latorița, după jinarul Lotru.
Poieni, Tătărași, Cioveni
Cei dintâi locuitori ai satului Cernădia erau grupați în jurul cetății din Poieni, înălțată la adăpostul codrilor dintre râul Galbenul și afluentul său din stânga, Cernăzoara. Fiind învinși de tătari la 1.241, spune o legendă culeasă din aceste locuri, oamenii lui Negru Vodă au părăsit fortificația dintre râurile Gilort și afluentul său, din stânga, Galbenul, de pe vatra satului Pociovaliștea, retrăgându-se în cetatea de la Poieni după ce și-au aruncat comorile în lacul Sitești, din apropiere. Tătarii au abandonat și ei bordeiele de pe valea Gilortului, din punctul ce s-a numit Tătărași, așezându-se pe Valea Gilortului, în satul de odinioară, Cioveni.
În Hârs
În Cernădia există unele urme istorice despre care își mai amintesc puțini bătrâni de la strămoșii lor, iar despre trecutul lor a rămas să vorbească posterității doar numele. Pot fi amintite aici ,,Gropile din Hârs”, ale căror urme se văd și astăzi, așezate în partea de nord a Cernădiei și în imediata vecinătate a plaiului. Se spune despre aceste gropi că adăposteau bunurile locuitorilor atunci când satul era atacat de turci sau de poterile domnești, venite să încaseze birurile. Astăzi aceste gropi poartă denumirea ,,în Hârs”.
,,Cetăţea”
În partea de Sud-Est a Cernădiei, în locul numit și astăzi ,,Cetăţea”, se spune că exista un turn destul de înalt, în care locuitorii făceau cu rândul straja Cernădiei. Când straja zărea pe drumul Milostei nor de praf, semn că turcii sau potera domnească se apropia, da semnalul, oamenii își aduceau avutul lor în gropile din Hârs. Femeile, copiii și bătrânii erau adăpostiți în mijlocul pădurii, iar la marginea pădurii așteptau cei buni la luptă, înarmați cu ce puteau, gata să-și apere cu prețul vieții truda muncii lor. Faptul că locuitorii Cernădiei din cele mai vechi timpuri au trăit în apropierea pădurilor, i-a determinat să caute în pădure loc de refugiu contra celor ce-i asupreau, ceea ce explică caracterul lor de oameni foarte puțin docili și oarecum refractari ordinii de stat.
Păun Surupăceanu–Chioru
Era cel ce a jefuit pe banul Dobromir în codrii Băloaielor, când acesta a vrut să treacă munții în Ungaria, odată cu schimbarea domniei lui Mihnea Vodă cu domnia lui Petru Vodă Cercel. Dobromir era partizanul lui Cercel. Dobromir s-a înapoiat din cauză că fusese sărăcit și s-a dus la domnie, unde a făcut act de supunere iar domnul a chemat pe toți marii din cele douăzeci și patru de sate de sub munte și le-a cerut să-i predea hoții. Aceștia nu știau de hoți și au fost amenințați de domnitor chiar cu tragerea în țeapă și spânzurarea dinaintea caselor lor. Degeaba amenințarea și degeaba totul, pentru că aceștia nu au avut cu ce-l despăgubi pe ban și s-au vândut ca rumâni, adică robi lui Dobromir banul și urmașilor lui, cu toată averea și neamurile lor. Nici revenirea lui Mihnea la tron nu le-a adus gorjenilor noștri libertatea.
Generalul Buici
În timpul domniei lui Matei Basarab, a existat un general pe nume Buici și acesta a intervenit la domn ca să restituie Cernădiei toți munții pe care îi avea Cernădia, căci numai astfel se explică de ce numai cernăzenii si-au păstrat munții, pe cât timp toate comunele vecine i-au pierdut și pierduți au rămas. Locuitorii Cernădiei sunt urmașii vechilor moșneni. Proprietatea lor se întinde mai mult asupra golurilor de munte pe care le stăpâneau în obști de moșneni. Proprietatea agricolă, foarte mică ca întindere, era repartizată tot între locuitorii Cernădiei. Faptul acesta a făcut ca cernăzenii să nu cunoască stăpânirea moșierească și nici instituții, eforii, fundații, care să stăpânească din puținul lor pământ. În Cernădia era un singur om care a strâns bani mulți din creșterea vitelor și cu banii aceștia și-a cumpărat pământ la Bălcești.
Biserica de lemn din Buicea
În Cernădia de azi sunt trei biserici. Cetățenii de aici spun că locul pe care se găsește zidită actuala biserică parohială a fost vatră și loc de biserică din cele mai vechi timpuri. Tradiția spune că, din vremuri neștiute, era pe acest loc clădită o biserică din lemn, care era a tuturor cernăzenilor. Cele două sate Berceşti și Vlădoi nu-și aveau bisericile lor ca acum. Biserica filială a Berceştilor, destul de veche și ea, a fost clădită în anul 1834, așa cum reiese din pisania ei iar cea din Vlădoi a fost construită în anul 1850, pe locul celei vechi, ce fusese zidită în 1.800 – 1.805, de protopopul Dumitru Cernăzeanu.
Lăcomia lui Constantin Popescu
Pădurea cernăzenilor “părea” proprietatea bisericii satului Vlădoi și se învecina la Nord cu muntele Tolanul, la răsărit cu Cioaca Gruiului Mare, la apus cu apa Gilorţelul și la miazăzi cu “prunii Sandului”. Această pădure urma să fie exploatată de către Constantin Popescu prin înțelegere cu epitropii bisericii. Prinzând de veste, țăranii, s-au aruncat asupra pădurii și au început a o tăia, contrar voinței lui Constantin Popescu și a epitropilor bisericii. Țăranii au ridicat cu forța mai toate lemnele tăiate, în urma cărui fapt au fost dați în judecată la Tribunalul din Tg-Jiu, unde au fost duși legați și sub stare de arest peste 50 de persoane, bărbați și femei. Ce a urmat? Faptul că acest Constantin Popescu avea sprijin și scut pe grăniceri, al căror pichet era în casa lui din satul Vlădoi, chiar la gura lăsătoarei principale ce lega plaiurile novăcene cu părțile Ardealului din jurul Săliştei, nu i-a fost de nici un folos. Petre R. Nedu, Ion R. Nedu – zis Marcu, Constantin Papuc și Gheorghe D. Enoiu au pândit când epitropii Soacă și Cică, împreună cu Constantin Popescu și cu un jandarm grănicer și inginerul hotarnic s-au dus să măsoare și să hotărnicească pădurea, punând-o sub pază și i-au prins în afară de Constantin Popescu, care, fiind călare a scăpat. L-au dezarmat pe grănicer și i-au bătut până ce au declarat că renunță la pădure și, ca rezultat al judecării la Tribunalul Gorj s-a pronunțat achitarea lor, deoarece justiția a constatat că proprietarul Constantin Popescu și epitropii nu aveau acte legale de proprietate. Astfel pădurea a rămas proprietatea țăranilor. Acestea se întâmplau în primăvara lui 1904.
La Hâciu
La Hânciu a fost împușcat Marcu Nedu în 1907. Este o poveste cu Constantin Popescu, cel dornic de înavuțire, cu Fane Bocșe, grecul trimis de firma forestieră „Palace Scheiber “ din Budapesta, în Novaci, cu mare capital, cu scopul de a exploata materialul lemnos pentru această firmă, cu jandarmul Nedelcu, originar din Teleorman și cu mulți țărani care vedeau că an de an pădurea lor este înghițită de guri nesătule. Marcu Nedu era considerat cel mai periculos pentru Constantin Popescu. Mai târziu și pădurea Păstăiata a rămas o amintire, căci, dacă acum nu mai umbla după capital firma “Palace Scheiber “ avea să umble apoi firma „Carpatina”.
Ec. dr. Victoria Stolojanu-Munteanu, Asociaţia Națională Cultul Eroilor „Regina Maria” – Filiala Județului Gorj
