Mă plimbam îngândurată pe strada centrală a orașului meu natal. Fără să observ pe cineva în jur, simt o ușoară atingere pe brațul drept.
– Doamnă, vă rog, dacă nu vă grăbiți, puteți să mă ajutați câteva minute? mă întreabă, aproape șoptit, privind în jos, o bătrână cu spatele încovoiat.
– Cu ce vă pot fi de folos? întreb eu, încercând să-mi ascund mirarea.
– Vreau să ajung la biserica din zonă, trebuie să mă întâlnesc cu părintele, dar picioarele nu mă mai ajută… și aș vrea să fie cineva care să mă sprijine, la nevoie, mă lămurește bătrâna.
Mă cuprinde mila și îi promit să o însoțesc până la biserică. E cale de vreo trei sute de metri. Merge încet, oprindu-se din loc în loc. Este vizibil că obosește. Vorbește întruna, deși a vorbi înseamnă pentru ea un mare efort.
– Vreau să vorbesc cu părintele, să-i povestesc, să-mi deșert povara care mă apasă, spune bătrâna, privind nicăieri.
Mă simt tare-ncurcată. E bine să pun vreo întrebare sau o las să spună ce vrea? Înțeleg că are nevoie de cineva care s-o asculte. Și mai ales s-o înțeleagă. Iau decizia să intervin.
– Aveți probleme de sănătate, doamnă? îndrăznesc eu.
– Acum am tot felul de probleme și singură mi le-am făcut, în timpul vieții. Nici nu știu când am ajuns bătrână… și sufăr pentru tot ce-am făcut. Credeam că voi rămâne mereu tânără, sau măcar în putere… Am greșit amarnic. Am greșit față de părinți, față de frați, față de copii și de rude, dar și față de străini. Credeam că dacă am o diplomă nu mă egalează nimeni. Mă credeam superioară chiar și celor egali sau superiori mie. Am fost foarte acaparatoare și egoistă. M-au interesat doar persoana mea și banii. Să fie mulți… Simțeam că-mi dau putere și credeam că lumea mă respecta pentru ceea ce aveam. Dacă mi se spunea că greșesc, nu acceptam asta ca adevăr și mergeam din păcat în păcat, să-mi extind ‘domeniul’.
– Când v-ați dat seama că ați greșit, doamnă?
– Prea târziu… îmi spune fără vlagă interlocutoarea mea, prea târziu…Sunt singură…
Lacrimile îi curg necontrolat pe obrajii cu riduri adânci.
Continuă cu aceeași voce stinsă și întreruptă de suspine.
– Părinții au murit de mult timp, poate ei m-ar putea ierta, așa cum au făcut-o de atâtea ori. Copiii au plecat, iar cu frații s-au rupt demult relațiile, le-am greșit și lor… Mi-am luat pedeapsa, am pierdut tot ce am agonisit prin abuz, ba chiar mai mult… Pe unde am umblat, am dus blestemele cu mine. Când trăia soțul, mai aveam cu cine vorbi. El mă asculta și-mi dădea întotdeauna dreptate, nici nu se putea altfel. Acum sunt singură și este nespus de greu. Dar merit asta. Timpul nu poate fi dat înapoi. În niciun caz nu aș mai face ceea ce am făcut, pentru că totul se plătește.
Ajungem în fața bisericii și o conduc până ce trece pragul ușii. Se întoarce cu greu spre mine, îmi ia mâna în mâna ei uscată și tremurândă, spunându-mi cu aceeași voce epuizată:
– V-aș ruga să spuneți la cât mai multă lume povestea vieții mele, poate o să le fie de ajutor. E tot ce pot face acum.
– Vă promit că o să scriu și o să public această poveste a dumneavoastră, este o adevărată lecție de viață.
Am plecat spre parcul orașului, cu sentimente amestecate și cu dorința de a mă bucura de flori și pomi, încercând să uit pentru un timp întâmplarea.
Dar, oricât aș vrea să o uit, nu pot, cunosc și eu astfel de cazuri…
Această bătrână a avut cel puțin puterea să-și analizeze viața și să-și asume păcatele făcute. Deși prea târziu…
V.B.
