Revenind la ceea ce avea să-mi hărăzească Dumnezeu, într-un altfel de domeniu, am să încerc să redau, cât mai exact și, tot pe-atât de succint, prietenia mea cu un alt sculptor, unul fără de vreo atestare academică, dar cu o experiență de peste o mie de lucrări. Din simpla împrejurare, că împărtășea același crez, ca și mine, în privința inegalabilului Brâncuși și a Gorjului natal!
Numele său, fără prea multă notorietate în țară, dar cu largă recunoaștere peste hotare, a fost Pierre Georgesco Deddy, pentru Occident și Petre Georgescu Dedy, pentru România.
Un tânăr remarcabil pentru vârsta de nici douăzeci de ani, când i-a sculptat pe George Enescu, pe Emil Racoviță și pe C. I. Parhon. După care s-a lansat peste hotare, continuând cu marchizul Armand de Gontaut Biron, președintele Festivalului Internațional «George Enescu», în ediția din 1958, pe Charles de Gaulle, pe cei din familia princiară Monaco, pe fiul lui J.F. Kennedy, pe regele Belgiei, pe Picasso (cu care era prieten), pe un maharadjah al Indiei și pe foarte multe dintre ilustrele personalități ale secolului trecut, din țară și din străinătate.
Un personaj, categoric, insignifiant pentru politicienii acelor vremi; dar, larg recunoscut și apreciat într-o serie de state occidentale și orientale.Ne-am întâlnit și ne-am împrietenit. Poate nu întâmplător, căci onorabilii săi părinți, l-au cunoscut îndeaproape pe tânărul Brâncuși, l-au primit în casa lor și l-au găzduit, după ce a fost izgonit de la biserica din vecinătate. Și, în continuare, l-au ajutat și i-au fost vizitatori la Paris, fără să se consemneze undeva despre interesul familiei lor pentru «Soarele Gorjului», cum am înțeles, că îl gratulau.
Este vorba despre familia Ludmila (fostă solistă a Operei Române, care a evoluat și la «Scala» din Milano) și Pascal Georgescu, arhitectul Bucureștilor din timpul lui Ion Antonescu, distinșii lor fii având de suportat ulterior, rigorile unui regim dur și închistat, în care originea și trecutul contau mai mult decât valoarea omului.
Petre Georgescu Dedy – care se considera discipol al lui Brâncuși – dar pe care, mărturisea, că nu-l va atinge nimeni în opera sa, într-o convorbire ocazională, mi-a destăinuit că are în proprietate formele originale, în care s-au turnat lucrările intitulate «Ziua» și «Noaptea», pe care Brâncuși i le comandase «drosierului» (turnător în metale) său și m-a invitat acasă, ca să mi le prezinte. Astfel, că, într-o bună zi, l-am vizitat pe Dedy în atelierul său. Aici, deși nu am observat nici o formă, dintre cele la care mă așteptam, am avut nespusa fericire să-mi delectez privirea cu replicile a două dintre variantele «Domnișoarei Pogany» – cea de «zi» și cea de «noapte» – pe care turnătorul în metale le executase, la solicitarea maestrului, în bronz. Le executase în trei exemplare, dintre care, am înțeles că două au fost înmânate lui Brâncuși, iar pe una dintre acestea, «drosierul» și-o oprise, pentru orice eventualitate, fără de știrea maestrului.
„Exponatele acestea – îmi dezvăluia Petre Dedy – au fost executate din același material, la aceeași matriță și în același timp cu cele înmânate lui Brâncuși și nu se detașează de valoarea celorlalte, decât prin lustru. Fiecare variantă, în parte, reprezintă complementaritatea celeilalte. După formă, tot ce se poate, ca una dintre versiuni să fie aidoma celei create în 1912, iar, cealaltă să fie în corespondență cu versiunea creată în 1919. Mai ales că, din punct de vedere artistic, statuetele sunt realizate în varianta «zi-noapte», fapt unic, care amplifică simbolistica, dar și semnificația gestului creativ al genialului Brâncuși”.
Acasă la Dedy, în corespondența familiei – într-una dintre vizitele care au urmat – am observat o felicitare semnată de Brâncuși și adresată arhitectului Pascal Georgescu. La fel, una sau două fotografii ale lui Brâncuși cu Picasso și mai multe poze ale lui Picasso împreună cu Dedy. Și, cu toate că ansamblul muzeal al fostei familii Georgescu fascina prin frumusețea și valoarea atâtor sculpturi, statuete și tablouri originale, mintea mi-a rămas «agățată» de splendidele replici ale «Domnișoarei Pogany» și, nu știu de ce, refuza să se mai desprindă.
Până și Vasile Blendea – prietenul nostru comun, gorjean – care nu s-a lăsat până nu a imortalizat momentul, în felul specific artei sale fotografice, pe care o stăpânea desăvârșit, a rămas surprins când mi-a observat încremenirea.
La întrebarea, ce s-a întâmplat cu mine, n-am fost în stare să mă desprind din încleștarea care mă țintuise, așa cum mi se întâmplase, nu o singură dată, la Paris.
Infinitul Brâncuși, încă o dată, mi se înstăpânise spiritual și mă îndruma cumva înspre o altă direcție, probabil, predestinată. Categoric, nu înspre sculptură; căci, la acea dată, eram depășit de orice încercare de convertire înspre un domeniu spre care nu aveam nici o înclinație. De urmare, am început să scriu și să aprofundez în tot ceea ce constituia «fondul Brâncuşi», în mai toate bibliotecile bucureștene. Am făcut-o cu mult drag și încă o fac, pofta aceea, de demult, dăinuie și mă ține strâns în mrejele sale; am multe de recuperat.
Așa mi-am petrecut vremea – cu pauze, ce-i drept – în căutarea lui Brâncuși, gorjeanul meu de suflet și călăuzitor din Ceruri al unui altfel de destin – despre care nu mai este cazul să detaliez – ca să evit orice speculație. Dar, pe care, oricât aș fi de modest, îl consider – dacă nu, pe deplin satisfăcător – cel puțin onorant pentru ceea ce ar fi așteptat de la mine «luceafărul» artei sculpturale moderne, părinții, ca și comunitatea natală, pentru care am un respect nețărmurit.
În 19 februarie s-au împlinit 148 de ani de la nașterea celui care, printre atâtea capodopere, a dăruit acestui minunat popor impunătorul ansamblu de la Târgu-Jiu, iar în 16 martie, comemorăm 67 de ani de la trecerea în eternitate a omului de geniu, care-și rezuma credința, truda și filosofia, în concepte atât de simple, dar de o simbolistică și o măreție celeste:
„Nu am făcut niciodată nimic pentru vâlvă (…). Dimpotrivă, am înăbuşit cu încăpăţânare, pe cât mi-a stat în putinţă, orice soi de spectacol (…). Fiindcă gloria este poate cea mai mare înşelătorie pe care au inventat-o oamenii. Oamenii se iau pe ei înşişi chiar prea în serios. Ei vor mai întotdeauna să fie cineva!… Însă, această glorie îşi bate joc de noi, atunci când ne tot ţinem după ea, iar de îndată ce îi întoarcem spatele, ea este cea care… aleargă în urma noastră”.
General-locotenent (r) Dr. GRIGORE STAMATE
