NICOLAE DRAGOȘ este unul din oamenii de ispravă ai Gorjului, reîntors, iată, la vatră, în Cleșneștii Glogovei din ținutul Motrului, după o lungă perioadă de formare și consacrare profesională în sistemul culturii și literaturii. Încărcat cu premii, diplome, medalii, ordine chiar (de amintit Ordinul Uniunii Ziariştilor din România, clasa I şi ,,Meritul cultural în grad de cavaler”), scriitorul, care, în ultimele două decenii, s-a implicat nu numai în activități cultural-literare de interes județean și național, dar și în promovarea culturii în municipiul Motru, este, cu siguranță, împăcat, mândru și recunoscător pentru acordarea cu deplină îndreptățire a titlului de „Cetățean de onoare al municipiului Motru”. În Prefața-bilanț pe care am scris-o la reprezentativa antologie „O sută și una de poezii” (Editura Academiei Române, 2020), observam complexitatea spiritului creator, Nicolae Dragoș fiind deopotrivă autorul unor valoroase volume de poezii (intrat ca atare în culegeri panoramice, dicționare, lucrări de profil, sinteze etc.). Contemporan, așadar, cu felurite ispite, tentații novatoare și exhibiții experimentaliste, poezia lui Nicolae Dragoș a rămas, în linii mari, egală cu sine, constantă, atât în viziunile ei tradiționalist-istorice, cât mai ales în reverberațiile perceptive ale htonicului, cu ecouri arhaice, pline de arome și sonuri colinare, în care elemente ale cerului și pământului își stau față în față, oglindindu-se unele în altele și dezvoltând, astfel, simfonia nostalgică a unei conștiințe poetice încercate de nostalgia vetrei natale și a originarului. Florilegiul din volumul apărut la Editura Academiei a fost selectat dintr-o bogată producție lirică. Poetul a debutat editorial cu „Moartea calului troian” (1968) și a continuat cu zeci de volume care l-au impus: „Coloană de-a lungul” (1971), „Zăpezi fără întoarcere” (1973), „Scut de etern” (1974), „Scrisoare în sat” (1975), „Cu inima curată, versuri” (1977), „Ritualuri intime, versuri” (1978), „Îngândurat ca pietrele munților” (1979), „Scutier la umbra clipei” (1982), „Pentru eterna vatră românească” (1983), „De veghe la anotimpuri” (1985), „Fântâna din oglinzi” (1988), „Poeme dintr-un sfert de veac” (1989), „Cartea cu litere” (1994), „Vânătoarea din culori” (1995), „Zbor printre flori” (1995), „Alfabetul din grădina lumii” (1997), „Copacul din vis” (1998), „Colivia cu păsări” (1998), „Poeme lapidare” (1999), „Amintirea ca viață” (2000), „Valul și malul” (2001), „Cartea cu litere și alte minunății” (2002), „Autobuzul de seară” (2005), Cuvinte despre cuvânt (2007), „Clipe din clipa cea repede” (2008), „Călător spre nevăzute umbre” (2009), „Casa din cuvinte” (2013), „Omul din Turn” (2018)…
Poezia lui Nicolae Dragoș este, în general, expresia unor autentice trăiri și a unei robuste expresivități, re-cutreierând și ea, în forme originale și de pregnantă diferență specifică, marile teme (cu varii motive și laitmotive) ale lumii și existenței, de la amintirea obârșiilor și regăsirea în spațiul natalității, la călătoria prin anotimpuri, dimpreună cu iubirea, moartea, salvarea/ „zidirea” prin cuvinte ca «artă poetică», civismul de tușă moral-sarcastică, imaginile devălmașei biografii, reîntoarcerile „anteice”, incantațiile senectuții, neliniștile unui acut presentiment thanatic, reconsiderarea tradițiilor, „arghezianismul” consubstanțial cu mentalitatea alutană (în cazul de față o sensibilitate firească, spontană și nou ipostazică a spiritului pandur), atitudinile contingente manifeste și activismul civic…
Poezia aceasta se mișcă pe o gamă largă de tonuri, de la nostalgii, tristeți și amărăciuni litanice, la vibrații psaltice și atitudini sociale, sporind cu zestrea-i de frumuseți estetice o direcție de reale consolidări valorice ai cărei reprezentanți, nu chiar mulți, au slujit-o în numele unui neomodernism al reîntoarcerii la tradiție și la versul care, vorba lui Tudor Vianu, comunică și se comunică, în primul caz însă cu mai multă formă de predestinată pătrundere, în al doilea, cu neliniștile / obsesiile/ premonițiile unor scrutări de sine.
De un fantezism domestic adresându-se celor mici sunt volumele de literatură pentru copii, intrând în bibliografiile școlare: „Din livada lui Arghezi, versuri să le pască iezii” (2005), „Ultima călătorie a lui Ulise” (2008, 2019) etc.
Dar N. Dragoș e un scriitor mult mai complex, un spirit prolific, un poligraf abordând genuri active ori moduri literare cultivate nu accidental, ci insistent, cu un talent mereu în vogă, foarte pliat pe realități, cum ar fi jurnalistica și literatura satirică. Așadar, dincolo de fațeta aceasta reflexiv-evocatoare, care deja și-a conturat elemente de specificitate ale discursului liric, – acel univers poetic ce dă seama de temele, motivele, obsesiile, metaforele-simbol și un anume vizionarism de fervori moral-civice și cultural-istorice, de care nu duce lipsă poezia sa, foarte apropiată de spiritul pământului reverberând destinul unui neam, – portretul scriitoricesc al dlui Nicolae Dragoș ne dezvăluie și cealaltă fațetă, de substrucție civic-etică, a unui Ianus bifrons, pe care o întâlnim în cărțile sale de fabule și epigrame, chiar în publicistică, în general în literatura umoristică.
În structura psiho-artistică a acestui prolific portret scriitoricesc, dincolo de poezia evocărilor și meditațiilor grave, avem acea latură privind literatura fabulistică și epigramistică, foarte bine reprezentată de atâtea și atâtea volume. Traducătorul în creații mai libere al fabulelor lui Esop („De vorbă cu Esop”, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2015), o carte de admirabilă realizare artistică, este un nume prezent la atâtea Festivaluri de satiră și umor din județ și din țară, adică un umorist recunoscut și capabil de jurizări care nu de puține ori au consacrat nume de umoriști și epigramiști.
La rândul meu, i-am comentat și astfel de cărți, de la volumul de „retroversiuni” esopice, la culegeri proprii de fabule și epigrame: „Fabule cu și fără morală” (1984), „Fabule din două veacuri”, „Fabule de ieri spre mâine”, „Scrimă în rime şi catrene în zigzag”, „De la lume pentru lume”, dar și mai recentele „De toate culorile” (2015), „Cuvintele din nou se ceartă între ele” (2021), dovedindu-se mereu un fervent umorist de anvergură socio-morală, un spirit critic „cu ochii în 4” (după cum sună titlul unei cărți din 2014), observator atent al tipologiilor, moravurilor, năravurilor, apucături, sancționând un spectru larg de atitudini, comportamente și „feluri de a fi” ale lumii noastre.
Recenta culegere „Cuvinte cu parfum… de spini” (Editura PIM, Iași, 2023, 253 p.), structurată în șase părți fiecare cu tematică anume, beneficiază, precum în alte cazuri, de ilustrațiile aceluiași talentat artist plastic Florin Preda-Dochinoiu din Motru. Poetul a plăsmuit și o întâmpinare a cititorului, pe care și-l dorește „complice” la degustarea epigramatică, amintindu-ne de un celebru vers al lui Baudelaire („Hypocrite lecteur, – mon semblable, – mon frère!”), pe care o găsim pe coperta a IV-a: „Frate al meu, iubite cititor,/ Ori mai îndepărtat, ori din vecini,/ Mă bucur să te re-ntâlnesc…// Într-un de versuri mic laborator/ Am preparat, să nu-ți rămân dator,/ «Cuvinte cu parfum… de spini»,/ Și, iată, ți le dăruiesc”.
Umorul din aceste „cuvinte cu parfum… de spini”, deopotrivă ironic și sarcastic, se pliază pe aspecte din viața curentă. Este „cules” din situații curente și, în consecință, este foarte gustat – tocmai pentru că «adresele» creațiilor sale sunt lesne recognoscibile, oricât de generică ar fi referențialitatea lor (în fabule) și chiar de o tranzitivitate nominală (în epigrame) – aceste texte umoristice izvorăsc din același clasicism de substrucție umanitaristă ce-și aruncă luminile peste întreaga sa operă.
Atent ca întotdeauna la compoziția cărților sale, dl Nicolae Dragoș își structurează cartea (format A5) în nu mai puțin de 6 secțiuni/ grupaje epigramistice, acoperind, oarecum, panoramic, o problematică socio-morală vizând: perioada de peste trei decenii de la evenimentele din decembrie 89 („În peste trei decenii ce-au fost ca un taifun,/ Ce au făcut din țară cuvintele vă spun” (1), lumea ca spectacol jocular-umoristic: „În discordanta lumii horă,/ Pași drepți și strâmbi, oră de oră” (2), tipologia femeilor: „Femeile n-au cum a fi absente/ Cu sentimente și resentimente” (3), tipologia bărbaților: „Bărbații, cu iluziile lor,/ Când înțeleg, când nu-nțeleg ce vor” (4), jungla literară: „Călătoria nu-i deloc ușoară/ Aventurat prin jungla literară” (5), umoristul față în față cu arta lui: „Începi cu madrigalul și-nchei c-un epigraf,/ Când vine-o epigramă să-ți facă viața praf” (6).
La o primă evaluare, epigramele dlui Nicolae Dragoș merg pe un umor așa-zis «decent», de aici o anume temperanță în formularea poantei. Observasem cândva că epigramele lui Nicolae Dragoș nu sunt departe, prin autenticitatea și adresabilitatea lor, de «râsu’-plânsu’» ploieștenilor consacrați, ca în «De-a râsu’-plânsu’» („Dilema-i veche. Poți s-alegi/ Destinul după aspre legi:/ Ori poți muri de râs, plângând,/Ori învia din plâns râzând.”). Cu specificarea acelui aer de culturalitate, de livresc, ce ventilează acest umor, nu de puține ori autorul punându-se pe sine în ecuația epigramatică (conform acelui «Sfat mie însumi /poate și altora»). Nu lipsesc, așadar, nici așa-zisele «autoepigrame», indiciu că, dacă autorul nu se supără, nici alții nu ar avea motiv de supărare, dacă se văd luați în tărbacă: „Nicolae Dragoș – Autobuzul de seară: -Se visa-n Parnas pe vară,/ Cu autobuz de seară…/ -Cale lungă… ce-a făcut?/ -Și pe acesta l-a pierdut!”; „Nicolae Dragoș – Moartea calului troian: Cum prea bine toți o știu,/ Calu-i mort de mii de ani./ Deși are mulți dușmani,/ Autorul încă-i viu!”
Parol! Și încă atenție: E viu de-a binelea…
Dar „ce ar putea fi epigrama?”, se întreabă umoristul, cu subînțeles: „De ce ar fi doar un strănut,/ Când poate fi și un sărut/ Prin care buzele fierbinți/ Ți-arată că ascund și dinți? (p. 163). Sau această ironie la adresa „puhoiului” de nechemați: „Ca în oricare Regat/ Și în el am numărat/ Doar un pumn de seniori/ Și puhoi de servitori.” (În regatul epigramei). Ori această constatare amară privind calitatea unor texte, lipsa de duh umoristic: „De lungă vreme, epigrama/ Era activă-n patru rânduri./ Dar de o vreme, cum bag seama,/ se odihnește-n patru scânduri.” (Epitaf). În sfârșit, constată autorul, dacă poantă nu e, nici epigramă nu e, așadar trăiască „poanta” („codașă”, dar nu „lașă”!), ea fiind vârful de lance al catrenului epigramatic: „Versul care-și ia avânt/ Dând cu tine de pământ.” (Poanta). Sau această constatare adresată „Unui X” practicând critica, care „Ascunde prin neologisme/ O bogăție de truisme”. Mai clar, în catrenul Doar aparențe: „Volum masiv/ impunător,/ Citindu-l/ mi-a părut ușor.”
Pe scurt zis, umorul lui Nicolae Dragoș nu ucide, nu face victime, fiind unul care vede cu lentile reglate tipologii pitorești, moravuri și năravuri, unele etern- și general umane, ale „comediei umane” din preajmă. Un umor când de ironii mușcătoare, tăvălitoare, demistificante, când unul ca o mângâiere de „mânca-l-ar Tata” de mieluț (desigur, nevinovat!)… În totul, o agapă epigramatică de zile mari…
Prof. dr. Zenovie CÂRLUGEA
