Un poet de înaltă vibrație lirică
1. Implicarea existențială
Echinoxist, ca și Nicolae Diaconu ori Ion Pecie, Ion Mureșan (născut ca și mine în 1954), cultivă un program senzualist. Are o voce expresionistă și o gândire oarecum speculativă: „eu trebuie să păstrez memoria în afara ordinii învelind-o în nisipul roșu”. Conștiința-i trează, tăgăduitoare, sarcastică ori polemică conferă „Cărții de iarnă” (din 1981) un aer de limbaj aluziv-parabolic și o atmosferă deschisă evaziv înspre mituri și determinant spre marile simboluri… nedeterminate precum: deșertul, pomul, Marea Roșie, copacul trăznit, fructul exotic, jilțul de argint, turnul, masa de sticlă, sperietoarea, aburul subțire, pântecele peștelui oceanic ș.a.m.d.
Ion Mureșan este vădit antiromatic și antitribalist, preocupat să ermetizeze în numele unei ordini tainice a lucrurilor și să se implice existențial în fiecare poem cu eu-i profund și ulcerat de meditația asupra cuvântului, textului, discursului. Există o anumită cruzime în poezia lui Ion Mureșan, un refuz dârz al emoției și o fugă autocenzurată de limbajul oracular. Poezia nu mai este un spațiu securizant, o caligrafie autoprotectoare, un limbaj incantatoriu – precum la Cezar Ivănescu de pildă – ci după cum observă Eugen Simion – „un ghem de neliniști, locul în care spiritul întâlnește cauzalitățile obscure și se pregătește să înfrunte visceralul, informalul, necunoscutul…” Vorbind despre cuprinderea și sublimarea realului, care este actul poetic decisiv, Ion Mureșan folosește un limbaj fără iluzii și fără poezie în sens tradițional (Simion, 1989, pp. 538-541) ca, de exemplu, în poema cu statul de capodoperă „Înălțarea la cer” (Mureșan, 1981, pp. 29-31).
2. Purificarea îmbibată ca profetism
Radu G. Țeposu îl încadrează pe Ion Mureșan în capul capitolul „Criza interiorității. Patosul sarcastic și ironic”. El vede în plus, față de Eugen Simion, în „Cartea de iarnă”: resemnarea virilă, mizantropia vizionară, impulsul frenetic de a catapulta ființa în metafizic pentru a-i penetra absurdul ocult. Forțând limitele realului, poetul le spulberă, le depășește progresiv, epuizat ontologic, însă, în numele exaltării resorturilor vitale și a frumuseții care se năpustește „ca o cățea turbată” asupra sa, care, jucându-și ochii uscați ca lemnul unui copac trăznit”, râde în hohote și recită „cântecele stupide”. Desigur că acest text „Splendidele grădini ale aurului” descind direct din Baudelaire și Rimbaud, dar asta-i altă poveste. Deocamdată, poetul practică poezia ca formă de purificare îmbibată de profetism ca în poema „Un mare hohot de râs”, amintind de Ted Hughes și T.S. Eliot. În dicțiunea-i poetică extazul e formă de supliciu, frisonul liric e tensionat la maxim iar – îl citez pe Țeposu – „prin percepția aproape delirantă a simțurilor, poetul se înalță în zonele oculte ale spiritului, precum într-un impuls magic. Alchimia verbului declanșează viziuni spagirice, iluminări fantaste ale ființei.” (Țeposu, 2002, pp. 132-134). Și întorcându-mă la „Înălțarea la cer”, să nu uit să subliniez aspectul vocațional al poeziei pentru esențial (s.m., I.P.B.), pentru cauza primă închipuită ca un exorcism terifiant și paroxistic și totodată lamentația în chip de confesiune tragică, unde contrariile se contrag: grotescul și luminiscentul pe de-o parte sacerdonicul și beatitudinalul pe de cealaltă parte.
3. Poetul blestemat
Ion Mureșan are „viziunea unei păsări deasupra a mari grămezi de fructe” „iar poetul e ca un iaz vânăt toamna – puterea lui e departe de el”. Ori ca „un mercenar din ce în ce mai gârbov îndepărtându-se / abia se mai aud pașii lui din ce în ce mai străini”. Căci – zice Heidegger – „ceva străin este sufletul pe acest pământ”, de fapt versul fiind selectat din Georg Trakl (Trakl, 1981, p.75 și comentat hermeneuticofilosofic că sufletul rămâne „cel care e mereu pe drum urmând, ca peregrin, calea esenței sale” (s.m., I.P.B.) (Heidegger, 1995, p.214). „Și cuvintele încăpățânate care nu se mai descojesc” transformă poemul în „anevoioasa construcție a unui mare hangar la țărmul oceanului”. „Poemul acesta ca un măr acru în gură” e o boală purtată de către „poetul blestemat” care scrie „despre iluminarea marilor construcții cu lumânărele de seu” (aici tehnica oximoronului și a contrastului hiperbolă-litotă e magistrală – n.m.).
Ion Negoițescu îl cotează pe Ion Mureșan în categoria „trăitorilor singulari” pe acest pământ al postmodernismului ambiguu-înșelător, drept pentru care poetul se autobiografiază alegoric. „Poemul despre poezie” e o „ars metapoetica” antiestetică, provocată de coșmarescul unei realități negative, în profunzimea-i imanentă și veninoasă.
Satiriconul lui Ion Mureșan e halucinant-grotesc, iar în el „formele perverse și hermafrodite se înmulțesc asemenea celulelor canceroase” ca la George Bacovia ori Ion Caraion, cu deosebirea că autorul „Cărții de iarnă” filtrează suprarealismul prin expresionismul „specific grupului de creatori de la „Echinox” (cu un „academic” Ion Pop în frunte n.m.): „Formând un corp unic, dedublat doar prin oglindirea în mine a eului liric, prin capacitatea sa delirantă (psihologii ar vorbi de autoscopie), citez concluzia lui Ion Negoițescu – , poetul și poezia sa întruchipează acum, tematic, problema narcisismului ca „obsesia atracției și repulsiunii simultane” (vezi „Eu și înecatul”) (Negoițescu, 2000, pp. 367-370).
4. Recurs la o metafizică a sacrului
Profesorul meu Eugen Negrici la Universitatea din Craiova, de „expresivitate involuntară”, de portretizarea „spiritului creator” și de „sistematica poeziei”, prinde în „istoria” sa literară și „Poemul care nu poate fi înțeles” din 1993. Mai nou, poeziile mureșaniene glăsuiesc despre dezabuzare și cinism, onirice și deformatoare, tot căutând așa-numitul „corelativ obiectiv” în contiguitate cu starea metonimică de-a se orienta spre identificarea cu materia transfigurată, deci cu stare eului producător versus destinatar. (Negrici, 2019, pp. 623-625).
Prin urmare poetul trebuie să exprime „acel sunet fantastic de tăios ce se naște când numele se izbește deasupra lucrului pe care îl denumește (Mureșan, 1981, p.39), tot el silindu-ne să fie „cel ce pictează colina: pe scări căpruci se apropiază cel ce pictează securea găsită pe colina albastră”. (Idem, ibidem, p.40). În acest fabulos context o altă artă poetică mă obligă la a o reconsidera din unghi capodoperial: E vorba de „Sanatoriu în munți”: „Din somn supraveghez colina care arde / doamna care îmbrățișează un trunchi de alcool / ferestrele galbene ale spaimei deschise în gardul de spini. / Cu tot trupul mângâi pântecele culorii. // Din somn supraveghez colina care arde / firul de piatră gros cât trupul unui cal, / trecând drept fantastic de drept pe deasupra pădurii / râsul doamnei în râpile pârâului. // Din somn supraveghez coliba care arde/ aburul argintului învăluind cuvântul / cum numai ceața un sanatoriu în munți. / Cu tot trupul mângâi pântecele culorii”. În acest text reprezentativ, mitul lui Iona e deturnat în fantasticitatea oniricoalegorică, pe aliniamentul desemnat de Tudorov cel al metamorfozei trupului în „coliba care arde” reflectată vag de „aburul argintului învăluind cuvântul” (aici intertextualitatea e cu mai multe fațete de la Montale până la Mann și de la Celan până la Perse). Acest poem pledează pentru Poetul ca om sacrificat și în favoarea recursului la sacru, la purificarea prin foc și ascetism.
5. Prozaismul declarat
Despre Ion Mureșan, Nicolae Manolescu scrie în „Istoria-i critică” foarte puțin, preluând câteva fraze dintr-un text prins și în „Lista lui Manolescu, Poezia” (Manolescu, 2001, pp. 362-368). În primul rând, se înțelege din text că poetul ardelean e prizonier al lui Arthur Rimbaud. Citez: „De la Nicolae Labiș încoace, nici un poet român n-a stat sub semnul lui (Rimbaud – n.m., I.P.B.) într-o măsură mai mare decât Ion Mureșan.” Căci se întâlnește la Mureșan „acel mod revoltat – juvenil, de acea „primitivitate” deliberată, care decurge de aici”.
Astfel „Izgonirea din poezie” – poem de tip <> e rostită cu o voce sigură, răspicată și exprimă refuzul realității de a se lăsa cunoscută, interceptată, manipulată semantic. Stă cu cinste lângă „Căderea” lui Mircea Cărtărescu, deși cele două poeme diferă radical. Dar – precizează N.M.: – „restul poeziilor, mai scurte, par meteoriți desprinși din planeta „izgonirii”. Nota rimbaldiană e frapantă în aproape toate” chir și în textul care dă titlu cărții „Poemul de iarnă” ori în „Înălțarea la cer”. Până și „Splendidele grădini ale auzului” „e o creație de o remarcabilă și modernă vigoare rimbaldiană”. Zâmbesc, oarecum deconcertat, căci personal nu am o asemenea opinie deși, martoră-mi stă propria operă poetică, m-am lăsat și eu câteodată sedus de „Iluminări” și nu regret. În plus, în „Istoria critică…”, Nicolae Manolescu se referă la „prozaismul declarat” și la „întrebările fără răspuns care îl târăsc pe poet spre tăcere”.
6. Mai degrabă transmodernist
Poezia lui Ion Mureșan intră și în I.L.R.C. (1990-2020) a lui Mihai Iovănel. Tânărul cercetător la Institutul de Istorie și Teorie literară „G. Călinescu” din București, născut în 1979, doctor în filologie, îl așază pe Ion Mureșan între Mariana Marin și Marta Petreu (aceasta deținătoare a Marelui Premiu al Festivalului Internațional de Literatură „Tudor Arghezi” pentru poezie, în 2008) și-i consacră destule pagini (aproape șase). El remarcă la rândul său că Ion Mureșan ar fi poetul posedat și dus de o „nebunie” asumată cu fervoare ca-ntr-un ritual. „Convorbiri cu diavolul” ar fi prefigurat „Orbitorul” lui Mircea Cărtărescu. În „cartea Acool” (2010) ar fi poetul-scenarist care introduce cheia în ușa „fabulei” / „narațiunii”. „Întoarcerea fiului risipitor” ar fi semănând cu „The Waste Land” al lui T.S. Eliot. Sau, ca și mine în „Iisus Hristos în Cârciuma Derizorie ca s-o convertească pe preafrunoasa Ludmila și să-l transforme pe marinar în condor” (Popescu-Brădiceni, 2019, pp. 339-343, poetul socotind, anticipându-mi tabloul, cârciuma „limb în care un martor simultan tânăr și bătrân trăiește „prin această identitate dublă sau scindată atât în realitatea trivială a cârciumii cât și în flashback-urile care duc către fascicule dintr-o copilărie îndepărtată”. Și tot ca și mine în „Domnița” (Popescu-Brădiceni, 2020, p. 179), Ion Mureșan deja intuise drept element care face transmisia între cele două planuri este autoironic, un stâlp de telegraf zărit pe geamul cârciumii, care-i sugerează „fiului rătăcitor” Epifania „paingului-poet” care-și țese din „sânge curat și proaspăt” lumea nouă a viitorului orizont al poeziei europene (ci nu numai al celei autohtone – n.m.). (Re)cititorul, oleacă atent, observă ușor că până și Ion Mureșan e mai degrabă transmodernist decât postmodernist, deoarece scenariul, aluziile, citatele, tema redempțiunii sunt referințe religioase creștine împinse în relief de intertextualitatea biblică; adică, Mureșan – îl citez pe Iovănel – e un maestru al zonelor de graniță și al procedeului care în cinema se numește <>, figură specifică tot transmodernismului inventată de neoexpresioniști și neosuprarealiști – n.m., I.P.B. Iar „Sentimentul mării într-o cârciumă mică” pare similar ca schemă cu „Iubita locotenentului francez” (Fowles, 1994) prin triunghiul erotic.
7. Măreția transverbală
Închei periplul meu prin cele câteva surse bibliografice, suficiente încât să-i creionez lui Ion Mureșan un portret poetic mai amplu și mult mai corect și evident mai coerent, cu cronica lui Gheorghe Grigurcu la „cartea Alcool” (Mureșan, 2010).
Poetul și criticul literar, strămutat din „amarul Târg” Târgu-Jiu, într-unul „paradiziac” Târgu-Cărbunești (în care m-am născut și eu pe I noiembrie 1954 – n.m., I.P.B.) își adjudecă noul volum de versuri echivalent cu o fenomenologie a alcoolului ca pe „un reflex al unei puteri metafizice al unei idei platoniciene”. Din această perspectivă endemică „alcoolicii trăiesc într-o lume a lor ce ignoră Lumea, că libațiile reprezintă un ritual cosmic. Darul inestimabil al licorii zeiești ar fi priveliștile transmundane ce le oferă transpunerea în transa bahică grație căreia realul este esențializat (s.m.) și adus la ascuțișurile sale dramatice, întrucât – afirma și Charles Baudelaire – a consuma alcool înseamnă a te adăpa cu geniu, respectiva „poțiune miraculoasă” generând mult râvnita genialitate spontaneistă și vizionaristă și sapiența orgiastică, cvasimaterială precum o metaforă iluminatorie, reenunțată într-o recâștigată candoare și recopilărire ludico-edenică. Ipoteza că Ion Mureșan a glisat stilistic spre transmodernism mi-o confirmă și Gheorghe Grigurcu care subliniază încercarea de a transpune momentele privilegiate într-o euforie subminată de îndoială, iar măreția lor transverbală în grandoare discursivă, tentative însă ratate, deși suferința eretică a paharului poartă în ea o lumină celestă; în vortextul purificator al demoniei bahice stă să explodeze nucleul purificator; dar rezistă din fericire și poetul ia în colimator delirul însuși care e o formă de ingenuitate. „E un suprarealism nemijlocit al conștiinței ce se desface de crustele formale, însă păstrează visul intens romantic al voluptăților. Astfel se reface relația cu universul poeziei” (Grigurcu, 2016, pp. 253-255).
Bibliografie:
• Ion Mureșan: Cartea de iarnă; Editura Cartea Românească, București, 1981;
• Eugen Simion: Scriitori români de azi, IV; Editura Cartea Românească, București, 1989;
• Georg Trakl: Târguirea mierlei; traducere, prefață și note de Petre Stoica; Editura Facla, Timișoara, 1981;
• Martin Heidegger: Originea operei de artă; traducere și note de Thomas Kleininger și Gabriel Liiceanu; studiu introductiv de Constantin Noica; Editura Humanitas, București, 1995;
• Ion Negoițescu: Scriitori contemporani; Editura Paralela 45, Pitești, 2000;
• Eugen Negrici: Literatura română sub comunism; Editura Polirom, Iași, 2019;
• Nicolae Manolescu: Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu. Poezia; Editura Aula, Brașov, 2001;
• Nicolae Manolescu: Istoria critică a literaturii română. 5 secole de literatură; Editura Cartea Românească / Grupul Editorial Art, București, 2019;
• Mihai Iovănel: Istoria literaturii române contemporane (1990-2020); Editura Polirom, Iași, 2021;
Ion Popescu-Brădiceni: Ordinul lui Orpheus. Paradigmaticul Stat; ediția a doua revizuită și adăugită în douăzecișipatru de cânturi, cu o prefață de Valentin Tașcu și o postfață de Theodor Codreanu; Editura Pim, Iași, 2019.
