George Drăghescu este posesorul vizionar al unei intensităţi radiante care manifestă cathartic, în mod perceptibil, esenţa luminoasă/numinoasă a lucrurilor. Filozofic vorbind, acest matur poet gorjean şi-a însuşit o anumită metafizică a luminii generoase; concepţia lui despre (meta)realitate/(trans)realitate se referă, şi ezoteric şi exoteric, la revelaţii/epifanii fulgurante avute cu diverse kairicităţi.
Aşa se comportă acest triadic autor deja de vreo două decenii căci credinţa-i în puterea de evocare a imaginii instantanee e solidară, ei, da, cu o metafizică a libertăţii reveriante şi obligatoriu motivante într-un vortex augustianian; dar, fiind nevoie de-o hermeneutică asumată metodologic, să precizez că emoţiile sale poetice capătă un simţământ al cosmosului şi-l face receptiv la propria-i… imortalitate.
Oricum, (re)lectura-mi la „Înger Cronicar” se nutreşte din credinţa poeţilor pe deplin autentici că natura exactă a percepţiei la propriu a zeilor (a se citi: a arhetipurilor originare – fondatoare de avatare transmitice – n.m.) este extazul care, judicios interpretat, implică pe „UNU desăvârşit”; iar „Emoţia este o rugăciune abstractă”.
Preluarea metodei clarităţii şi – precizez – căci despre ea era vorba mai înainte – de la Gustave Flaubert, dar contând şi pe metoda „detaliilor luminoase” de la G.M. Hopikns şi Ezra Pound, acest prea autoexigent „creator antisistem”, solid ancorat pe cont propriu într-un „reductio in integrum” flamboyant, se revendică (emit o supoziţie posibilistă) din fuziunea perfectă între formă şi substanţă, între şlefuirea/polisarea, în exces benefic totuşi, semantopragmatic şi în esopicitate scurtissimă şi elocventă matricial; astfel „îngerul cronicar” ne încredinţează de a fi descoperit „sub orice frunză de pe pământ… un mormânt al păsării Phoenix”; că „la magazinul din colţ se vând licurici pentru fiecare Călător care moare” şi că (nici nu mă îndoiesc de această iluzie a sacrului – n.m.) „un Ţăran (e) mai înalt ca o biserică”.
(In)voluntar uneori ungarettian, George Drăghescu aspiră la o dicţiune care se poate defini prin fiinţa textului ca fiind distinctă, deşi de nedespărţit de rostirea lui. Rematicitatea micropoemelor, haikuurilor şi reflecţiilor din „Înger cronicar” este totuna cu intranzitivitatea capacitată să emită o etică transimanentă. O asemenea scriitură e complicată fiindcă resemnifică metafora topică din falie, fiind imaginea ce mă captivează şi mă capturează pe mine, intentio lectoris, mă atinge cu adevărat ca subiect cogitant şi reflectorizant, în conformitate cu întreaga mitologie a Imaginii Magice. Devoţiunea pentru literatura de transgresare a celor trei coduri aboleşte diferanţele şi de expresie şi de accent axiologic. Îl urmărim pe îngerul cronicar afectat emoţional de „cerşetorul din faţa bisericii cerând o bucată de pâine” şi „stând la masă cu Dumnezeu”; ori întrebându-se „cine-l mai plânge… pe câinele vagabond care moare pe maidane” ori „în care vis să mai creadă”? O dialectică în oglinzi răsucite transpune un psalm în regiunea onirică pascaliană, cu timbru oximoronic (vezi „Oarecum, psalm III”), iar în acelaşi orizont al antiteze un „Tablou de iarnă” se înnobilează, repet, ungarettiană „Un copil a aprins/ o pădure/ ca să încălzească/ un om de zăpadă”.
George Drăghescu e adeptul expresionismului îndrăgostit de umanitarism căci el – ca şi Roland Barthes – redistribuie preaplinul cu aceeaşi încordare paradoxală, cu aceeaşi teorie istoricosocială a singularului, a Eroului, a Valorii transgresive, a Sărbătorii. Haikuurile sale trădează tandreţe, senzualitate semantică, idealitatea Eului care obligă Oglinda la a-şi trăda Vocea ambiguă dar privilegiată. Funcţia metaforică/ metonimică se ataşează de evidenţe pe care le menţine la gradul admis al patosului liricoreflexiv donator de mesaj, altitudinal-social-cathartic. Permutările sale încununează un efort al ideii simple şi profunde. În ciclul „Cine-mi luminează visul” poetul îşi ţese pânza din cuvinte a căror echidistanţă logocentrică ilustrează mai degrabă aforismul poetic, manieră benefică inefabilizării microdiscursului autotelic. Fiecare triadă versurală ne trimite la elemente estetice precum „pictura naivă”, „graţia”, „puful de păpădie, uşor şi sporificat”, „prietenia”, „joaca pe cer”, locuirea în poem (ca la Martin Heidegger – n.m.), „mersul pe jăratic” (ca la hinduşi, ca să-şi demonstreze nevinovăţia şi să-şi probeze veritatea afirmaţiilor – n.m.).
În definitiv „reflecţiile” acestui alchimist al distilării esenţiale nu pregetă să înlocuiască scriitura cu albul pur al colii editoriale. De l-ar fi citind, bunăoară, ca mine, într-un crăpat de zori, Giuseppe Ungaretti, limbajul de care omul se foloseşte cât e pe pământ poate conţine revelaţii, şi astfel termenii experienţei istorici intră în conversia spre antinomia transfigurată a lui Lucian Blaga, şi el autor strălucit de asemenea judecăţi sobre, infinite şi simultan anabazice – catabazice. Un premiu «Opera Omnia Scriitori gorjeni» al Festivalului „Tudor Arghezi” ar fi binevenit, căci i s-ar cuveni cu asupra de măsură.
Ion Popescu-Brădiceni
