Motto:
“Trăiască frumoasa și cumintea Limbă Română! Fie în veci păstrată cu sfințenie această Carte -de -Boierie a unui neam călit la focul atâtor încercări de pierzare”
2/15 februarie 1912
I.L. Caragiale, Berlin
Semnul plus, semnul exclamării, bara oblică și asteriscul se află printre semnele grafice folosite în DOOM3. Să vedem care sunt valorile acestora. Semnul plus se pune înaintea cuvintelor-titlu nou-introduse în “Dicționar” din cele peste 3600 de cuvinte, articole noi.
Exemple: subsatantivele feminine (în special nume de ocupații) atestate, dar încă rar folosite: “+dramaturgă” alături de “dramaturg”; “+chirurgă” alături de “chirurg”; “+argotism” alături de “argou” (limbaj); “+ primă doamnă”- doamnă de onoare; “+dispeceră” alături de “dispecer”; “+procurare” alături de “procuror”. Pentru prima data apar și cuvintele “+târgujian” și “+tîrgujiancă”, de asemenea “+gazetăriță” (familiar).
Marcate cu semnul plus sunt și numeroase locuțiuni formate cu verbul reflexiv “a se mira”; “+te miri când”, locuțiune adverbială (Va veni te miri când); „+te miri cât/câtă/cîți/câte”- locuțiune adjectivală (N-a trecut te miri cât timp); „+te miri cât/câtă/ câți/câte”- locuțiune pronominală (N-a trecut te miri cât): „+te miri cât”- locuțiune adverbială (N-a întârziat te miri cât); “+te miri ce” (nimica toată) – locuțiune adjectivală (Te miri ce moștenire!) și locuțiune pronominală (A primit te miri ce); “+te miri cine” (un oarecare) – locutiune pronominală, dar și substantivală ( A venit te miri cine); “+te miri cum”- locuțiune adverbială; “+te miri unde”- locuțiune adverbială.
Toate aceste locuțiuni mai sus-amintite aparțin limbajului familiar.
Semnul exclamării așezat înaintea cuvintelor – titlu are ca semnificație modificarea de normă. Dacă în ediția a II-a a “Dicționarului ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române” (DOOM2) cuvintele “!profesor” și “!mănăstire” apar în două variante, considerate corecte ambele: “!profesor,” cu accent pe vocala “e” și “!profesor”, cu accent pe vocala “o” din ultima silabă, la fel cuvântul “!mănăstire” cu cele două variante “mănăstire/mânăstire”, în DOOM3, apare o singură formă, considerată corectă: “profesor,”cu accentul pe vocala “e” și “mănăstire”, nu “mânăstire”. Alexandru Graur spunea că în Muntenia era întrebuințată varianta “mânăstire”, iar în Moldova varianta “mănăstire”. În Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), pentru cuvântul ,,tălmaci” (traducător), apar ca fiind corecte două variante “tălmaci/tâlmaci”, iar în DOOM3, apare o singură formă- “tălmaci”.
Deci, după DOOM3, sunt corecte variantele: “profesor”, accentuat pe “e”, “mănăstire” și “tălmaci”.
A nu se confunda substantivul feminin ,,primă-doamnă”, articulat ,,prima-doamnă” (soţia unui preşedinte de stat) cu primă doamnă (fără cratimă) format din adjectivul ,,primă” şi substantivul ,,doamnă” care înseamnă ,,doamnă de onoare”.
Cu privire la pluralul substantivului neutru ,,azil”, cuvânt întrebuinţat frecvent în ultima vreme, venim cu precizarea că în toate ediţiile precedente ale dicţionarelor ortografice şi explicative, apare forma ,,aziluri”, deci cu desinenţa ,,–uri”, pe când în ultima ediţie, a III-a a ,,Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române” (DOOM 3) apare forma ,,azile”.
Spre deosebire de edițiile anterioare, DOOM1 și DOOM2 , în ultima ediție, a III-a, DOOM3, verbul “a trebui” precedat de semnul exclamării, ceea ce înseamnă modificări de normă, este prezentat detaliat. În primul rând atragem atenția că verbul “a trebui” păstrează în conjugare, la toate timpurile și modurile vocala “i”: “trebuie”, “trebuia”, “a trebuit” etc.
După gramaticile tradiționale, verbul “a trebui” este unipersonal, având forme numai pentru persoana a III-a și impersonal cu sensurile: “e necesar”, “se cuvine”, “se cade”. La indicativ prezent, forma “trebuie” se folosește atât la singular cât și la plural, deci indiferent de numărul la care se află substantivul sau pronumele cu funcția de subiect: Ne trebuie un om priceput; Ne trebuie oameni pricepuți; El trebuie să știe; Ei trebuie să știe. Nu sunt recomandate formele “trebuiește”, “trebuiesc”. Numai la modul conjunctiv prezent și la viitorul format cu conjunctivul se pot folosi formele: “să trebuiască”, “o să trebuiască”, “are să trebuiască”.
În continuare, prezentăm intocmai notele autorilor referitoare la verbul “a trebui”, cu cele două sensuri, “A trebui” (a avea nevoie, a fi necesar), în construcții cu subiect nepersonal și obiect personal indirect în dativ sau cu un participiu pasiv acordat: verb indicativ prezent, persoana a III-a, “trebuie”, imperfect persoana a III-a singular, “trebuia”, persoana a III-a plural “trebuiau”; perfectul compus, persoana a III-a singular “a trebuit”, persoana a III-a plural “au trebuit”; viitor, persoana a III-a singular “va trebui”, persoana a III-a plural, “vor trebui”, conjunctiv prezent, persoana a III-a “să trebuiască”. (Îmi) trebuie timp/bani; (Îmi) trebuia timp; (Îmi) trebuiau bani; (Mi)-a trebuit timp; (Mi)-au trebuit bani; (Îmi) va trebui timp; (Îmi) vor trebui bani; Nu cred să-(mi) trebuiască timp/bani; Actele trebuie/trebuiau/au trebuit/ vor trebui/ o să trebuiască/ trebuie (să fie) depuse=trebuia să fie depuse. Neliterare seriile: ,,trebuiam”, “am trebuit”, “voi trebui”. Aceste serii sunt marcate cu asterisc, considerate neatestate, forme greșite.
!A trebui (a fi obligat) în construcții referitoare la un subiect personal- verb, indicativ prezent, persoana a III-a, singular “trebuie”; imperfect, persoana a III-a singular, “trebuia”, persoana a III-a plural trebuia/trebuiau; perfectul compus, persoana a III-a singular “a trebuit”, persoana a III-a plural “a/au trebuit”; viitor, persoana a III-a singular “va trebui” persoana a III-a plural “va/vor trebui”; conjunctiv prezent, persoana a III-a “să trebuiască” (Eu trebuie să plec; Noi trebuie să plecăm; El/Ei trebuie să plece; Eu trebuia să plec; Noi trebuia să plecăm; Ei trebuia/ trebuiau să plece; Eu a trebuit să plec; Noi a trebuit să plecăm; Ei a/au trebuit să plece; Eu va trebui să plec; Noi va trebui să plecăm; Ei va/vor trebui să plece; Nu cred să trebuiască să plec/ să plecăm /să plece.
Neliterare: ,,trebuiam să plec”; ,,am trebuit”; ,,trebuiau lăudate”. Acestea sunt marcate cu asterisc (forme greșite).
Operând aceste modificări de normă în cazul verbului “a trebui”, probabil, autorii au avut în vedere uzul limbii după principiul “Si consuetudo vicerit vetus lex sermonis abolebitur” (lat. “Dacă obiceiul învinge, vechea lege se abolește”.) din “Institutio Oratoria” de Quintilian.
Paremiolologia despre limbă (limbaj)
“ Cine-și păzește limba își păzește capul.”
“Limba slobodă mult te vatămă.”
“De multe ori limba taie mai mult decît sabia.”
“Limba e bună, limba e rea.”
“Limba dulce
Mult aduce.”
“Limba îndulcește,
Limba amărește.”
“Limba e dulce ca mierea și amară ca fierea.”
“Înțeleptul învârtește de șapte ori limba în gură înainte de a vorbi.”
“Toată pasărea pe limba ei piere.”
Greșeli de limbă, în opinia scriitorului Ion Agârbiceanu:
– “O greșeală de limbă e orice greșeală de gramatică, de sintaxă (sic!), de topică;
– a păstra arhaisme greoaie, ieșite din folosință azi, fie ca lexic, fie ca formă gramaticală sau sintactică (sic!);
– a folosi neologisme în locul cuvintelor pline de înțeles, general folosite în limba vorbită;
– a folosi un cuvânt dialectal de strâmtă circulație, în locul unuia de largă circulație (“Unul care umblă în toate țările.”);
– folosirea de termeni inestetici, de la periferii sau de jargon, ori a unor cuvinte care cuprind sudalme, trivialități, cum se mai pot întâlni, din păcate, la unii prozatori tineri.
De cultivarea limbii trebuie să se ocupe în primul rând toți cei care scriu în vederea publicării. Scriitorii să tindă spre o limbă literară, tot mai bogată, mai viguroasă, mai clară, mai concisă. Oamenii de știință să năzuiască spre o limbă literară sobră și limpede”.
“Limba română”,1960,
nr.3 pag 24-25
“ N-avem dreptul să scădem cu nimic bogăția și onoarea limbii noastre. “
“ Neologismele neaderente sunt în general vorbe fără matcă, fără patrie și fără noblețe poetică.”
Tudor Arghezi
“ Limba românească își cere dreptul la respect, la puritate și la eleganță, nu numai în scrisul poeților și al esteților, dar pretinde că în orice împrejurare în care facem apel la serviciile ei, să ne purtăm cu deferenţa și gratitudinea afectuoasă cuvenită unui înalte Doamne.”
Victor Eftimiu, “Din magia cuvintelor”
Constantin E. Ungureanu
