Absolvent al Facultăţii de Litere a Universităţii Bucureşti, ca şef de promoţie, doctor în Filologie, summa cum laude, cu o teză despre Ion D. Sârbu, în prezent conferenţiar universitar, autorul unor studii, cronici, eseuri, interviuri şi texte publicistice, fiul adoptiv al criticului literar Valeriu Cristea, Daniel Cristea – Enache este unul dintre cei mai avizaţi critici literari contemporani, deţinător al mai multor premii şi distincţii ca o recunoaştere a activităţii sale. Ideea scrierii unui volum de „Convorbiri cu Octavian Paler”, i-a venit în urma lecturii romanului său, „Viaţa pe un peron”.
Este un dialog între un tânăr „cu întreg viitorul în faţă” şi un vârstnic „care nu mai are decât trecut”. Titlul îi aparţine lui Daniel Cristea – Enache, în ciuda faptului că Octavian Paler voia unul autoironic: „Convorbiri cu un bătrân reacţionar”. „Convorbirile” au început în noiembrie 2005, când Octavian Paler primise Premiul Opera Omnia al Uniunii Scriitorilor. Deşi împlinise optzeci de ani, Octavian Paler nu părea nici bătrân şi nici reacţionar, dimpotrivă, „Avea o tinereţe spirituală, o mobilitate intelectuală şi o vie curiozitate, păstrate, toate, până în ultima clipă”. Într-adevăr, numele acestui strălucit intelectual al vremurilor noastre merită a fi scris permanent cu majuscule.
Fiind la mare, marea şi deşertul, cele două pasiuni, la Costineşti, când depăşise trei decenii de viaţă, Octavian Paler îşi propusese ca atunci când va fi un om în vârstă, formulă preferată in defavoarea cuvântului bătrân, va căuta să evite patru gafe, ultima fiind aceasta: „Şi nu voi povesti de o sută de ori acelaşi lucru”. Ajuns la vârsta senectuţii, recunoaşte că această gafă, cea din urmă, n-a respectat-o şi într-adevăr, în multe din scrierile sale, ne întâlnim cu aceleaşi teme ce ţin de viaţa şi creaţia sa: „Viaţa ca o coridă” (1987), „Don Quijote în Est” (1993), „Deşertul pentru totdeauna” (2001), „Autoportret într-o oglindă spartă” (2004), continuând cu interviul lui Daniel Cristea – Enache.
Cartea de „Convorbiri” cuprinde în total nouăsprezece seturi de întrebări prezentate în tranşe tematice, cu serii de interogaţii prin care autorul încearcă să circumscrie şi totodată să nuanţeze temele propuse la care Octavian Paler sa dea răspunsuri în timp, acestea fiind chiar datate şi expuse pe larg. Prin această modalitate, Daniel Cristea – Enache considera că se evită artificialitatea, improvizaţia, fără a miza pe spontaneitate. Desigur că pe baza răspunsurilor date, autorul îşi formula celelalte întrebări. Această modalitate de lucru a convenit amândurora.
Temele „Convorbirilor” sunt acestea: părinţii, copilăria şi adolescenţa, creaţia, dragostea, singurătatea, Octavian Paler în raport cu religia, regresul spiritual al lumii de azi, politica şi autoportretul.
Şi-a iubit nespus de mult părinţii, dar fără să le arate. De la ei a învăţat de mic „ce se cuvine şi ce nu se cuvine”. Tatăl era înzestrat cu capacităţi intelectulale, astfel că preoţii şi învăţătorii, uimiţi de agerimea minţii sale, fiind trecut din clasa a doua direct în clasa a V-a, mergeau la bunicul lui Octavian Paler, spre a-i aduce la cunoştinţă că ar putea urma liceul pe cheltuiala unui regiment grăniceresc din Sibiu. Tatăl a stat o iarnă întregă lângă leagănul copilului, grav bolnav, încălzind ceaiul în gură, înainte de a-i da să-l bea. Mama, o femeie tăcută şi evlavioasă, a contribuit la cultul tatălui. Visul ei era să-şi vadă odrasla în odăjdii preoţeşti la biserica cea mare din Lisa. Tatăl, în urma unui accident, s-a îmbolnăvit de septicemie, dar medicii au refuzat să-i administreze antibiotice, pentru că nu era colectivist. A fost un asasinat.
De mic copil, avusese dificultăţi de adaptare, era retras, necomunicativ, iar în adolescenţă, obişnuia să se imagineze „un antic” sau un „explorator polar”.
Scrierea conţine şi informaţii privind creaţia. Pe când era elev la Liceul „Spiru Haret”, primind o sarcină din partea unchiului, George Şerban, pe timpul vacanţei, Octavian îi scrie o scrisoare, pentru care primeşte „Felicitări pentru stil!”
Octavian Paler afirmă că, pentru el, literatura este o defulare, în scopul acesta, s-a folosit de parabole şi limbajul esopic, s-a ocupat de mituri, de leagănele civilizaţiei omeneşti. În urma unor călătorii în Egipt, Grecia, Italia şi Mexic, scrie „Drumuri prin memorie. Egipt – Grecia” (1972), pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor, „Drumuri prin memorie. Italia” (1974), „Caminante. Jurnal şi contrajurnal mexican” (1980), premiat, de asemenea, de Uniunea Scriitorilor. Recunoaşte că i-a lipsit „vocaţia realistă”, aşa se explică micimea epicii realiste în cărţile sale. Sentimental, legat de universul ţărănesc în care şi-a petrecut copilăria până la unsprezece ani, Octavian Paler se simte ofensat şi decepţionat de felul în care tot un ardelean, Cioran, vorbea despre ţărani, cu toate acestea i-a fost cu neputinţă scrierea unei literaturi pe teme ţărăneşti. „E adevărat,” afirmă Octavian Paler, „nimeni nu va găsi în cărţile mele un singur rând care să fi plătit tribut ideologiei. Dimpotrivă, m-am folosit de orice şansă pentru a-mi exprima oroarea de teroare.”
Deşi recunoaşte că nu a fost străin de unele compromisuri, în vechiul sistem, în unele scrieri ale sale, critica este indirectă, acoperită, mascată: „M-am folosit de masca lui Galilei (în „Apărarea lui Galilei”, scrierea premiată de Academia Română) ca să spun ce gândeam despre inchiziţie”. În acelaşi scop, Octavian Paler ne adresează rugămintea: „Vă rog să recitiţi din „Scrisori imaginare” (1979) scrisoarea către Seneca unde mă întrebam cu referinţe mai mult decât străvezii: cum să mai cred într-o filosofie care a stat alături de Nero în loc să stea alături de victimele lui?!” Cu alte cuvinte, „Bate şaua să priceapă iapa!” Pentru că nu se linişteşte in şedinţele de la Uniunea Scriitorilor, Octavian Paler devine un scriitor interzis, bineînţeles, nu oficial: „În decembrie 1985, am fost „demascat” în „Contemporanul” într-o anchetă amplă care purta titlul „Literatura în instanţă”. Mai mulţi cititori indignaţi luau atitudine împotriva romanului meu „Un om norocos” (1984), socotindu-l „nociv”, „duşmănos”. În apărarea lui Octavian Paler, câţiva colegi, Al. Paleologu, Mircea Dinescu, Mircea Iorgulescu, Dana Dumitriu au scris articole despre procedeele staliniste folosite, dar, bineînţeles, revista cu pricina nu le-a publicat. I se refuză publicarea unui eseu în „România literară”, de asemenea, a volumului „Un muzeu în labirint” (1986), aflat la Editura Cartea Românească. În situaţia aceasta, se adresează direct unui activist de la Secţia de presă a C. C. al PCR, spunând că nu va sta „cu mâna la gură”, ameninţând că va da curs întâlnirii cu cei doi jurnalişti francezi de la „Le Nouvel Observateur” trimişi de Monica Lovinescu. În urma acestui demers, cele două scrieri au fost date la cules şi numai aşa se renunţă la acţiunea prohibitivă.
Referitor la dragoste, iată câteva din destăinuirile lui Octavian Paler: „Am avut norocul să aflu că dragostea este unicul adevăr important şi absolut”. „Am iubit şi eu, poate, chiar mai intens şi mai dureros decât alţii. Am iubit ca prizonier şi în doi, cu rare excepţii, am fost singur”. Uneori dragostea a fost un mijloc de apărare, de salvare, ca viaţa lui să nu semene „duminicilor pustii”.
Toată viaţa lui Octavian Paler a fost urmărită de complexe, angoase, a avut mereu probleme în relaţiile cu ceilalţi, încă din copilărie şi până la bătrâneţe s-a simţit ca într-o carceră: „Singurătatea mea de azi, ciuruită de regrete ca o haină mâncată de molii. Acum îmbătrînesc tot în carcera mea”.
Una din temele „Convorbirilor” este şi viaţa lui Octavian Paler în raport cu religia. Nu a fost un liber – cugetător şi nici ateu: „Nu sunt nici pe departe din specia liber – cugetătorilor”, iar „ateismul este o trufie”. „Eu am nevoie de Dumnezeu şi nu l-am găsit”. Afirmatia este netă: „Nu sunt un om religios”. „Îmi e frică, dragă Daniel, nu de Dumnezeu. Îmi e frică de absenţa lui Dumnezeu”. Dacă nefericirea omenească are două izvoare, frica de moarte şi frica de Dumnezeu, „a mea are un singur izvor: frica de moarte”.
Octavian Paler face, de asemenea, referiri la faptul că progresul ştiinţific, tehnic şi material este însoţit de regresul spiritual al lumii, de un regres intern, amintind de opera principală a filosofului german Oswald Spengler (1880 – 1936), „Declinul Occidentului” (1918 – 1922).
Adeseori Octavian Paler se referă la sistemul politic actual, unii politicieni sunt „panglicari în ale ţării”, sforari, demagogi, „blestemul formelor fără fond acuzate de Maiorescu sunt în floare”, în acest scop face referire la Paul Valery: „Domnule, pe mine mă interesează marea, nu spuma valurilor”, adică trăncăneala politicienilor, sau la Ortega y Gasset: „A fi de dreapta sau de stânga sunt două forme de a fi imbecil”. Consideră că timpul în România de azi înseamnă doar bani şi se întreabă retoric: Mai există idealuri? Mai există valori? Politicienii practică minciuna prin promisiune, omisiune şi diversiune. Este de părere că modelul cel mai înalt de politician a fost şi a rămas cel descris de Machiavelli în „Principele”.
În fine, un loc aparte, în „Convorbiri” îl deţine autoportretul. Plecând de la cele două trăsături ce definesc eroismul, sinceritatea şi seriozitatea, după Carlyle, în capodopera sa, „Cultul eroilor”, cartea de căpătâi a adolescenţei sale, Octavian Paler explică felul cum îl definesc pe el. În cazul său, sinceritatea a devenit „o problemă” şi „o obsesie”, „o manie” în momentul când a început să publice. Natura sa de introvertit îl îndemna, mai degrabă, spre ipocrizie. Seriozitatea, pentru el, a însemnat „lipsă de farmec”, „de dezinvoltură”, rigiditate. Recunoaşte că a fost un tată „ratat” şi nici soţ bun nu a fost. „America m-a silit să văd, cu prea mare claritate”, afirmă Octavian Paler, „că sunt un idealist ineficient, anacronic şi păgubos, un sentimental stupid, un timid incurabil, un bovaric plin de complexe”.
Iată alte câteva destăinuiri: „Am înzestrări speciale numai pentru stările de depresie”. „N-am colindat restaurante, n-am umblat după femei, nu mi-a plăcut alcoolul”. Ceea ce a fost mai interesant s-a petrecut departe de ochii lumii, „în subteranele vieţii interioare”. Prin urmare, n-a avut vocaţia coteriilor, a fost ca „un lup singuratic care nu vrea să se afilieze niciunei haite”. Îl citează pe Gide: „E primejdios să te cunoşti prea bine, e dăunător să te studiezi prea mult”. Pornind de la afirmaţia lui Cioran că „La Judecata de Apoi se vor cântări numai lacrimile”, autoironic, Octavian Paler se întreabă: „În acest caz ce mă fac eu? N-am plâns niciodată. Nici la moartea tatei, nici la moartea mamei”.
De asemenea, din acest dialog aflăm şi alte diverse informaţii, destre intenţia de a scrie o istorie a sinuciderilor, venind cu unele exemple: Petronius, scriitor latin, la un ospăţ, şi-a tăiat venele, rugându-i pe invitaţi să continue petrecerea. Van Gogh, pictor olandez, către fratele său, venit de la Paris, îi spune: „Nu plânge, am făcut-o spre binele tuturor”, dă explicaţii pe larg despre expresia „A trage Rubiconul”, iar profesorul I. Vitner le explică studenţilor de la Litere că Eminescu a fost „exponentul clasei muncitoare”.
Răspunsurile date la ultima tranşă de întrebări vizează starea sănătăţii sale, reflecţii asupra senectuţii, reţinând o părere a lui Yeats din jurnalul lui Green: „Un om în vârstă nu mai e decât un obiect jalnic”, iar tinereţea „nu mai e decât o zdreanţă aurie pe care o târăsc amintirile”. Fireşte că se întreabă: „Când naiba s-a dus viaţa?”. Îl citează pe Oscar Wilde: „Nu e nici o nenorocire că îmbătrânim. Tragedia e că rămânem tineri.”
„Convorbirile” se încheie cu un fragment din poemul „Avem timp” din „Scrisori imaginare”, după care Octavian Paler concluzionează: „Am avut timp să descopăr că lumea în care mă aflu nu e lumea în care mi-aş fi dorit să trăiesc, fără să fiu sigur că există vreuna în care aş fi compatibil”.
Convorbirile cu Octavian Paler întregesc imaginea personalităţii lui, un intelectual de înaltă ţinută, amintindu-ne de ieşirile sale în spaţiul public, când orice cuvânt rostit cu gravitate se întipărea în memorie şi în conştiinţă, orice enunţ era producător de adevărate delicii spirituale.
Constantin E. Ungureanu
