,,Pentru a menține ordinea și siguranța în cercurile și satele românești, și pentru a ne apăra contra terorismului maghiar, mă întorsei, după împrăștierea adunării, în munții mei și, așezându-mă la Câmpeni, începui organizarea gărzii naționale…” (Raportul lui Avram Iancu)
Iarăși la începutul sfârșitului…
Ce imagine mai dezolantă a fatalității și a disperării mai putea întrece pe aceasta? Adică un popor credincios lui Dumnezeu și trimisului lui lumesc, împăratul austriac, îți stă la cheremul poftelor tale, doar pentru fărâma de libertate promisă, la care Creatorul îl îndreptățise, prin legea dreptului natural al oricărui popor, iar când e vorba de decizii care-l privesc nu mai stă la masă cu tine! Blesteme multe s-or fi auzit atunci printre miile de moți dezamăgiți!Cum or fi fost inimile prefecților, tribunilor și centurionilor? Oare, cum o fi fost sufletul Iancului, care alerga din Câmpeni la Sibiu, din Sibiu la câmpie, și iarăși în munți? Credincios jurământului depus la Blaj națiunii și împăratului, Iancu era acum un munte de îndoieli, dezamăgiri și speranțe! Dar putea, oare, sta locului, atâta timp cât speranța încă exista? Gândul și inima era la moții săi și la Comitetul Național. Ce făceau în tot acest timp imperialii, care le erau intențiile, ba chiar jocul? Cine ne poate mai bine îndrepta pașii spre adevărul acelor vremuri decât corespondența întreținută de ,,inteligenții” români ai timpului și de ziarul lui Barițiu, care înforma constant despre înfruntarea dintre trecut, reprezentat de imperii și asupritori, și viitor, reprezentat de un popor nobil, creștin, românii, ce-și revendicau locul între celelalte popoare libere ale Europei? Dar, după cum menționa publicația în numărul 106/31 august 1924, ,,tocmai acele numere ale Gazetei care ar fi trebuit să înregistreze cele mai eroice fapte ale Regelui munților, luptele cu Hatvany etc-lipsesc” (Gazeta de Transilvania, LXXXVII, nr.106/31 august 1924). Tot George Barițiu vine în sprijinul celui care dorește să deslușească zbaterile sufletești ale Craiului munților și ale celorlalți conducători ai românilor, de la sfârșitul anului 1848 și în tot cursul anului următor, în care, cu prețul a mii de vieți, moții au apărat pământul lor sfânt (George Barițiu, Părți alese din istoria Transilvaniei. Pe două sute de ani în urmă, Vol.II, Sibiu, 1890). În capitolele IV-VIII este descrisă toată nefericirea unei națiuni, care înșelată în speranțele ei, lupta pentru existența de sine, iar Omul care o întruchipa în toate ramurile ei era Avram Iancu, față de care autorul manifestă o încredere și o venerație totală, punând cele mai solide cărămizi la viitorul CULT AL IANCULUI.
Sfârșitul anului 1848 era aproape, în loc de bucuria sărbătorilor Nașterii Domnului, o națiune, care sângera din toate încheieturile ei, sta de strajă, lupta cu toată suflarea ca să apere ce se legiferase în acel mai luminos la Blaj. Dacă trupele sale fuseseră lăsate un timp să se odihnească, Iancu nu are liniște deloc, el îndreptându-se către Sibiu pentru consultări cu membrii Comitetului Național și cu generalul Anton Puchner. Iancu devenise de facto conducătorul revoluției din Transilvania. Aflând de la Comitetul Național cum evoluau evenimentele în celelalte părți ale țării, Iancu realizează încă o data că deciziile luate de trupele imperiale erau greșite, că sarcina apărării țării va fi lăsată pe umerii lăncierilor români, a căror dotare cu arme și muniție rămânea deficitară, cât privește deciziile, trebuind să fie la cheremul ordinelor ofițerilor austrieci. Despre aceeași strategie greșită a generalilor austrieci, Barițiu va scrie: ,,Mai în scurt, generalii austrieci din 1848, în loc de a concentra într-o singură regiune toate puținele puteri de oaste regulate cât o aveau sub comanda lor și a da cu ea lovituri decisive, dânșii o rispiră în toate colțurile țării, așa ca să nu fie nicăieri de ajuns; tot ei (chiar și Urban) așteptau apoi minuni de la gloatele de lăncieri, pe care încă-i amețeau cu ordine și contra-ordine” (George Barițiu, II, p.371-372). La această strategie greșită s-a adăugat credulitatea comandantului austriac Puchner, care, amăgit de ,,promisiuni mincinoase ale secuilor”, a socotit că țara era deja pacificată, în acest scop convocând pe 28 decembrie 1848 ,,două adunări de români”, pe criterii confesionale, una la Sibiu și una la Blaj. Dacă de adunarea de la Blaj ,,nu s-au ales nimicu”, pentru că în 25 decembrie ungurii reocupaseră Clujul, adunarea de la Sibiu din 16/18 decembrie a arătat că românii sunt o națiune. Jocul murdar al lui Puchner, ,,demnn de Machiavelli, de a ține pe națiune dezbinată sub masca confesiunii”, a fost repede înțeles de fruntașii acesteia; trecuseră veacurile când ,,se putea juca cu românii”, precum ,,marionetele într-un teatru” (G.Barițiu, p.381). Deși era sortită doar românilor de confesiune ortodoxă, la ea luând parte membrii Comitetului Național, și ,,vreo 240 de români greco-orientali fruntași”, cei mai mulți din comitatele meridionale și din Sibiu, mitropolitul Andrei Șaguna, care prezida adunarea, a observat unde se așezaseră în sală cei de rit greco-catolic și pentru că în comitet erau din ambele religii, în acele vremuri solidaritatea fiind esențială pentru conducerea treburilor românilor, a invitat la prezidiu din greco-catolici pe George Barițiu, Paul Dunca, iar ,,în cursul dezbaterilor invită și pe A.Tr.Laurian, ca să facă un raport prin grai viu despre toată activitatea comitetului” (G.Barițiu, p.381). După dezbateri ,,foarte serioase demne de această adunare” (G.Barițiu, p.381-382), ,,s-au formulat 13 postulate naționale în 13 puncte”, în acestea fiind cuprinse atât obiectivele permanente din mai 1848 încoace (punctele 1, 9 și 12, adică alegerile de funcționari proporțional cu numărul membrilor celor trei națiuni, respingerea uniunii necondiționate cu Ungaria, dietă compusă din reprezentanții aleși ai celor trei națiuni), cât și cele care izvorau din starea lucrurilor din acele momente, articolele 2-8 și 10, în care se solicita desfințarea guvernului de la Cluj, care se compromisese ,,prin rea credință”, gardă mobilă din 15.000 de români, achiziționarea a 50.000 de puști, deschiderea școlilor, comisii mixte care să cerceteze abuzurile comise ,,de către popor domnilor și de către domni poporului”. Avram Iancu a participat la adunare cu gândul la rezolvarea problemelor urgente ale armatei ,,gloatelor”, insistând pentru dotarea acestora cu arme de foc, muniție, dar și cu alimente, propunerile sale fiind însușite de adunare și înscrise în punctele 4 și 5. Teama de amplificare a războiului domina mințile și sufletele participanților, așa cum va menționa redactorul Gazetei de Transilvania, ,,acele presimțiri” s-au împlint în mod dureros, ,,mai iute decât a putut prevede cineva” (G.Barițiu, p.383). Pe 29 decembrie, seara, generalul Puchner a chemat la el pe membrii Comitetului Național ,,câți se aflau în Sibiu” și le-a comunicat ,,știri multe și rele”: înfrângerea armatei imperiale la Ciucea, reocuparea Clujului de către comandantul armatei maghiare, generalul Bem, moartea generalului Wardener, risipirea cetelor de lăncieri. Imperialii, care, până mai ieri, se considerau victorioși și pregăteau noi legi și ordine care să fie impuse după pacificare, încă o dată solicită ajutorul ,,gloatelor românești”, pe acelea pe care ei de mai multe ori a vrut să le desființeze. Era nevoie de un salvator; pentru austrieci ca să salveze imperiul, pentru români ca să apere cele juruite la Balj. Iar ,,zeul luptei”, Avram Iancu (,,Țara noastră”, p.1088), intuise mai din timp evoluția evenimentelor, astfel că în 28 decembrie a părăsit Sibiul și a ajuns în Apuseni, unde a aflat de la tribunii săi cum a fost nimicită oastea imperială între Cluj și Turda. Pierderea Clujului de către imperiali și ocuparea acestuia de către armata maghiară condusă de generalul Bem a îndurerat nația română din Ardeal, care aproape își pierduse speranța: Soare rece ce-ai apus/ Că Bem Clujul l-a supus,/ Cu ostași din Bihar/ Și fuhari din Ardeal/.
În condițiile în care oastea maghiară condusă de generalul Bem ocupa așezare după așezare, iar trupele austriece nu mai reușeau nicio victorie, era evident că strategia imperialilor fusese de la început greșită. Peste tot, reinstaurarea administrației maghiare a fost urmată de noi vărsări de sânge, ,,tribunalele” acestora osândind fără prea multă lenevire pe românii care participaseră într-un fel sau altul la evenimentele revoluționare din vara și toamna anului 1848. Dimpotrivă, oficialitățile române (Comitetul Național, Avram Iancu) îndemnau mereu la cumpătare. În 21 decembrie, de la sediul legiunii Auraria Gemina, pornea către preoți și centurioni instrucțiunea potrivit căreia ,,Administratura să fie cu luare aminte, ca oamenii să nu se asuprească cu pretențiuni nedrepte”, în acest sens ,,învinuitu” și ,,prăduitu” să fie tratat ,,decât cu blândețe” (Documente privitoare la mișcările românilor din anii 1848-1849, publicate de Silvestru Moldovan, în Gazeta de Transilvania, LXIV, Nr.120/29 mai 1891).
,,Adormitat de cântecele cele adormitoare ale aristocraților unguri” (Al.Papiu Ilarian, p.94), imperiul și comandantul suprem austriac se bălăceau în aceeași apă coclită; împăratul numea ca vicepreședinte al guvernului pe liderul secuilor din Lutița, generalul Gedeon, după înfrângerea secuilor ,,în loc de a-i dezarma, încă le dete și leafă ofițerilor rebeli”, în tot acest timp, românilor, ,,în loc de a-i arma, le lua armele”.
(Va urma)
Dumitru Cauc
