„Nu există metodă mai sigură, pentru a deveni
bun, poate chiar pentru a deveni mare, decât a
trăi de timpuriu în rândul oamenilor mari şi buni.”
Blackie
Omul e totdeauna mare prin opera cea care a contribuit într-o largă măsură la propăşirea şi luminarea semenilor săi, la înălţarea spre un ideal a mulţimii din mijlocul căreia s-a ridicat. Unul dintre aceştia a fost şi Alexandru Ştefulescu. Fruntaş al unei falange culturale, care acum un sfert de veac se întrecea în silinţe alături de Rola Piekarski, Iuliu Moisil, bănăţeanul Aurel Diaconovici, basarabeanul Iosif Minov, Dl. Nicolae Miloşescu a făcut pentru Gorj să trăiască o epocă strălucită de glorie a luminii.
Născut în anul 1856, cruda şi nemiloasa moarte ni-l răpeşte în anul 1910, când era încă în puterea vârstei, şi când forţele sufleteşti erau încă în floare, şi căutau să descopere din trecutul îndepărtat izvoare noi de viaţă şi de credinţă veche gorjeană. Ştefulescu a fost un istoric profund, un om de inimă şi o putere de muncă culturală. Dacă fiecare judeţ ar fi avut cercetătorul său iscusit în domeniul cunoaşterii trecutului cu atâta dragoste cum a fost Ştefulescu pentru Gorj, neapărat am putea spune că suntem în progres.
De Ştefulescu vorbeşte munca unui titan, strânsă într-o operă uriaşă: Gorjul istoric şi pitoresc, Istoria Târgu-Jiului, Documente Slavo-Române, Tismana, Crasna, Polovragi, Strâmba etc. sunt opere care fac din Ştefulescu un arheolog şi un filolog de seamă. Punându-le dinainte te fac să te simţi într-o lume mai bună, plină de virtuţi şi de fapte, unde boierii de viţă veche se întreceau să lase posterităţii lăcaşuri de rugăciune şi înălţare spre Dumnezeu.Ştefulescu i-a dat ca pildă, pe cei vechi ca îndemn boierilor Gorjeni de modă nouă a căror râvnă nu se mai îndură să fie pomenită de viitor. Ce suflete mari au avut boierii de pe vremuri. Sârdarul Obedeanu care a zidit biserica din Stăneşti la 1732, Slugerul Filişanul întemeiază mănăstirea Crasna la anul 1636. Vistierul Stăchiţă Râioşanul fondează mănăstirea Strâmba la 1608, Postelnicul Danciu Pârâianu întemeiază Polovragii la 1653, Cornea Brăiloiu, Ban al Craiovei, zideşte biserica din Bengeşti la 1729, Dionisie Bălăcescu fondează biserica din Şomăneşti, la 1747. Polcovnicul Mihai Colţescu clădeşte la anul 1780 biserica din Cărbuneşti, şi câţi alţii au întemeiat în timpuri grele monumente de artă, stâlpi de credinţă şi statui de virtuţi. De la ei a învăţat Ştefulescu să răscolească trecutul, să adune mărgăritare din inimi pioase şi să ni le dea nouă spre învăţătură şi reculegere. Găseşti în toată opera lui atâta putere de intuiţie şi discernământ care te uimesc şi chemându-ţi gândurile de departe, cucernic se închină într-un templu al fericirilor visate. Sunt lucruri nemuritoare, care ar face ca numele autorului lor să rămână o legendă în calea timpurilor ce vin.Ştefulescu a fost un preot al ştiinţei urmărit mereu de crezul răspândirii culturii. Un Fabre în domeniul istoriei regionale.
Muzeul lui l-a uimit pe N. Iorga, dar împreună cu cel de la Hârşova au plătit ca jertfă a ştiinţei în război cu distrugerea de către vrăjmaşi.
Ce-o fi crezut ostaşul Kaiserului că omoară, când a sfărâmat faţa bustului lui din muzeu? Nimic, s-a înşelat.Ştefulescu trăieşte, e viu, se vede în tot ceea ce a scris. Sufletul eroului culturii a fost viu, şi trebuie să fie în orice inimă de adevărat român.
Câtă trudă pe acest muncitor al condeiului să aducă în prezent tot trecutul unui neam rămas de la origine, neam romano-dac şi-n port şi în obiceiuri. Nicăieri românismul nu s-a păstrat mai puternic ca-n Gorj.Când atâţia eroi îşi găsesc glorie pe câmpul de luptă pentru mărirea Patriei, Ştefulescu şi-a găsit cununa de foi de laur pe câmpul plin de suflet al închegării vieţii trecutului în icoane care vorbesc oricând şi tuturor pentru cunoaşterea Patriei. Cercetător harnic şi iscusit, mereu alături de sufletul ţăranului, întruna căuta să dezvăluie sufletul şi să-l facă să prindă scântei din marea flacără a culturii. Munţi şi văi străbătute, schituri, mănăstiri, biserici, cule, monede vechi, pietre funerare, ruine de castre, toate au vorbit lui Ştefulescu de zile glorioase de epoci vesele ca şi triste.
Adevărul era călăuza în toate. Şi-a reuşit. Este citat şi apreciat de cel mai mare istoric al neamului, N. Iorga. Lumea în care a trăit Ştefulescu e departe mult, mai ales de aceea din vremea de azi.Boierii de azi străbat judeţul, ca gândul în maşina ce zboară, dar nu se mai gândeşte unul la biserică şi şcoală, ca oamenii din trecut. Bisericile şi şcolile se înalţă azi numai din truda şi sărăcia mulţimii. Ei nici nu mai cercetează biserica – fiindcă nu mai au vreme.Ştefulescu ne-a pus în mână oglinda unor îndemnuri de mari fapte, dar nimeni nu le-a urmat.Mai mult, pe el, l-au uitat.Figura lui trebuie eternizată în Târgu-Jiului, ca o recunoştinţă pentru dascălul şi apostolul care a născut prestigiul Gorjului.
Munca lui de la catedră care a ilustrat-o ca institutor a dat o generaţie plină de avânt şi ideal.Şi câţi învăţători n-au tresărit şi n-au fost cuprinşi de fiorii tainici ai muncii creatoare când venea la ei în inspecţie revizorul şcolar de Gorjiu, Alexandru Ştefulescu, între anii 1900-1905. Le insufla credinţă, entuziasm, dor de muncă şi dragoste de pământul strămoşesc. Şi ce porunci frumoase s-au întrevăzut.A fost un mare om. Şi pentru toate acestea, mai dă-ne Doamne oameni ca el!
De Dumitru Pupăză, înv. Dobriţa
