,,Pentru a menține ordinea și siguranța în cercurile și satele românești, și pentru a ne apăra contra terorismului maghiar, mă întorsei , după împrăștierea adunării, în munții mei și, așezându-mă la Câmpeni, începui organizarea gărzii naționale…”(Raportul lui Avram Iancu)
Iar greșelile de strategie ale imperialilor continuau. Abandonând pozițiile și retrăgându-se spre Alba-Iulia și Sibiu, trupele imperiale lăsau fără apărare satele românești. Și totuși, ordine după ordine soseau de la comandanții austrieci pentru prefecții și tribunii români. Începuse sfârșitul trufiei austriece. La rândul lor, ca aliați ai acestora, simțind lama cuțitului pe os, românii nu mai aveau altă alternativă decât jertfa până la capăt. Iancu lua din nou drumul Sibiului. La sfârșitul anului ‘48, dacă trupele imperiale cedau poziție după poziție, în munți românii erau învingători peste tot(Al.Papiu Ilarian, p.96), de victoriile celor din Ardeal legându-se speranțele triumfului cauzei românismului în tot spațiul românesc; Craiul munților era un Prometeu liber, reversând lumină peste toată țara românilor. Edificatoare în acest sens este scrisoarea adresată de către Alecu Golescu lui Avram Iancu, la Zlatna, în 18 ianuarie 1849, în care revoluționarul muntean își revarsă toată admirația către Prefectul General al revoluției române din Ardeal, de care se simte ,,atât de amorat”, încât îi divulgă tratativele pe care ceilalți revoluționari le duceau pentru coalizarea și, ulterior, unirea, tuturor românilor din imperiul austriac :,,Frate, Iancule!În tine punem astăzi speranța ce o aveam în Magheru…”
Timpul nu sta pe loc, gongul bătând în sfârșit sosirea anului ‘49. Răgaz de bilanț nu era, cum nu era nici timp de alte speranțe, căci armatele generalului Bem cuprindeau așezare după așezare, la 13 ianuarie 1849 intrând fără nicio rezistență în Tg-Mureș. Ce deziluții pentru românii ardeleni! Iarăși și iarăși, aristocrații din Ungaria și Transilvania ,,apucară deasupra”.Cum bine nota Axente Sever în raportul său, românii erau iarăși la începutul sfârșitului. În aceste condiții, spunea în continuarea prefectul, ,,am fost nevoit să chem iarăși poporul printr-o proclamație severă, în urma căreia bieții oameni s-au și adunat în număr mai mare în comuna Cimbrud și în cete mai mici la Tâmpăhaza, la Sîncrai, Uioara, Năjlac și Pahida”.(Raportul lui Axente Sever,p.139)Deplasându-se în, 5 ianuarie 1849, de la Blaj la Cimbrud, Axente Sever va numi tribuni care să organizeze apărarea satelor din câmpie.Numai că, după deciziile imperialilor de a-și retrage toate trupele spre a apăra Sibiul, armata ,,gloatelor” a lui Axente Sever ,,în cea mai mare parte fără arme de foc și fără tunuri”a fost lăsată de izbeliște, nevoită să înfrunte singură trupele maghiare superioare în arme și oameni, rezultatul fiind rispirea cetașilor, doar trei sute dintre acești tineri luând parte alături de prefectul lor în bătălia de al Sibiu din 21 ianuarie. Blajul, Blajul…acest sanctuar al românismului a fost făcut una cu cenușa, când armata maghiară ,,revoluționară” a lui Bem a intrat pe porțile lui. După incendierea mai multor case ,, uciseră pe mai mulți, între care pe tribunul Maior, după aceea făcură fărădelegile cele mai vandalice, deprădară reședința episcopală, nimiciră bibliotecile, stricară tipografia, intrară în cripta episcopală desmormântară oasele episcopilor, cercând după scumpeturi…”(Al.Papiu Ilarian, Tomul, III, p.97.) Și câte alte sate,orașe și cetăți transilvane nu fumegară și nu sângerară atunci!Cenușă și sânge era pământul transilvan, pentru că, în mai ‘48, flacăra sfântă a libertății naționale înviase în cetatea scăldată în lumină a Blajului! Îndurerata țară a Ardealului avea nevoie de fiii ei, speranța legându-se de moții din Apuseni:,,Tu, Ardeal, tu, Ardeal,/Îți suntem oșteni/Tempul sfânt, tempul sfânt/ Munții Apuseni… După cum spunea Bălcescu, referindu-se la înfrângerea revoluției din celelalte provincii românești, la începutul anului 1849, în Ardeal, românii erau încă ,, în picioare”. Munții sfinți ai Apusenilor deveniseră o Masadă a naționalității române, căci acum românii ardeleni nu mai luptau pentru o împărăție sau alta, ci pentru existența lor de sine. De această evidență erau conștienți și revoluționarii din Principate:,,Frate, Iancule! Românii din Ardeal sacrifică viața pentru naționalitate”.(Scrisoarea lui Alecu Golescu către Avram Iancu, din 19 ianuarie 1849, în Gazeta de Transilvania,LIV, nr.122/1 iunie 1891). Iar ,,eroismul și bravura lui Iancu” trebuiau să servească întregii națiuni române. Iancu nu mai era de acum doar al naționalității române din Ardeal, el era un simbol al luptei întregului popor român pentru o Dacie a tuturor românilor. Eroismul moților din cetatea Apusenilor era văzut de toată inteligența revoluționară românească ca salvare a întregului românism, ,, de faptul că lupta şi resistenţa sa nebiruită din munţi este în folosul românismului întreg” , fiind convins și Avram Iancu, dar timpul nu avea atunci răbdare cu martirii din Munți, iar despre sofisme și scenarii nici atât, mintea lui Iancu fiind total dedicată salvării neamului său atacat mișelește de cei care își asumau în fața Europei flacăra adevăratei revoluții îndreptate împotriva imperiului petecit. De-a lungul timpului, chiar din zilele acelea de foc, contemporanii evenimentelor și urmașii lor au lăsat peste timp descrieri valoroase despre războiul national al moților conduși de Avram Iancu și ceilalți tribuni ai acestora. Multă străduință a fost și-n strângerea tuturor documentelor care, într-un fel sau altul, au avut legătură cu jertfa muntenilor lui Iancu. Oricâte strădanii au fost și oricâte vor mai fi, niciodată nu vor putea fi cuprinse pe de-a-ntregul toate faptele de arme ale Iancului și ale cetașilor săi, unde aceștia, dând dovadă de ,,eroism și credință neclintită către națiunea lor” au repurtat victorii împotriva înrăitelor trupe maghiare. Gândindu-ne necontenit la ele și vorbindu-le conaționalilor noștri, ținem aprinsă candela naționalului, iar legenda se înviorează mereu. Cartea de istorie din școala contemporană, din ce în ce mai săracă cu frământătura națională, inserează prea lapidar, doar în câteva fraze, jertfele făcute pentru flacăra libertății de către moți și riga lor. Așa că, orice respunere a acestora, pentru oricine care va avea răgazul și va dori să le afle, e făptuire trebuincioasă celor care trăiesc azi și vor trăi și mâine în Dacia românilor visată de Avram Iancu și epoca sa. Lecturând și încercând să înțelegem raportul lui Avram Iancu și ale prefecților Axente Sever și Simion Balint, citind și recitind corespondența dintre elitele pașoptiste, raportându-ne la simțitoarele lor trăiri, ce transpun din scrieri, să ne întoarcem împreună, iubitori ai trecutului nostru, spre cetatea românismului din acel început de an ‘49. După ce la sfârșitul lunii decembrie 1848 generalul Puchner refuzase propunerea lui Avram Iancu de înarmare de urgență 100.000 de români, acesta se întoarce mâhnit în munți .Deși , prin jurământul depus în mai ‘48, era loial casei austriece, acum era hotărât să asculte doar de Comitetul Național și de ceea ce simțea sufletul lui-să nu lase munții și moții în voia sorții. Faptul că în scurt timp armatele austriece vor fi alungate din Transilvania de către armata lui Bem devenise o certitudine. Pentru a salva revoluția română, la Sibiu, Iancu și Comitetul National au discutat și au convenit ca oastea revoluționară românească să fie concentrată în Munții Apuseni. Ordinul așteptat de la Sibiu n-a întârziat.,,La începutul lui ianuarie 1849 primii de la Comitetul National român ordinul generalului comandant, ca să concentrez un mare număr de oameni în centru munților”, spune Iancu, această soluție fiind de mult timp considerată ca oportună de acesta și ceilalți conducători ai muntenilor:,,Necesitatea acestei măsuri era evidentă; noi, prefecții Buteanu, Balint și eu o înțelesesem demult și luasem după putință în înțelegere deplină măsurile necesare”(Raportul lui Avram Iancu, p.92)
Cât de mult au contat în războiul național exercițiile de alarmare a moților din vara anului 1848 !Fiecare cale de acces în inima munților avea planul ei de apărare, urmând a fi actualizat, în funcție de numărul combatanților și de dotarea cu arme. Fiecare segment din cordonul de apărare era în grija unor ,,generali populari”:,,Trecătorile din comitatul Zarandului le apăra cultul și neobositul prefect Buteanu, care era în același timp și administrator al acestui district…Munții dinspre Turda și Cluj erau ocupați și apărați vitejește decătre curajosul și înțeleptul prefect Balint, preot în Roșia de Munte…Celelalte puncte le apăram eu…Apărarea trecătorilor spre Aiud și Teiuș o încredințai viceprefectului meu Prodan Probu, părintele unei familii sărmane…la Ponorul Remetei întrebuințai prima oară pe tribunul Matei Nicolae din prefectura lui Balint și mai târziu pe tribunul meu Vasile Tudor…Importantele trecători de lângă Albac, Mărișel și Someșul Rece, spre Huedin și șoseaua Oradea-Cluj au fost apărate cu vitejie și statornicie admirabilă de către bravii locuitori ai satelor de mai sus”. Celelalte puncte de pătrundere în munți reveneau spre apărare lui Iancu, în timpul confruntărilor cu trupele maghiare invadatoare, în funcție de nevoi, acesta trimițând ajutoare în arme și oameni. La începutul lunii martie, după victoriile lui Bem din câmpia transilvană, în ajutorul celor din munți, în zona Zlatnei, va veni și legiunea de 2000 de oameni a lui Axente Sever. Cu adevărat, Iancu și prefecții săi transformaseră Munții Apuseni într-o nouă Masadă, românească, unde invadatorii unguri, să nu pătrundă niciodată, mai mult, urmând ca acolo să-și lase și viața și trufia. Iar de invadatori nu duceau lipsă românii!(Va urma)
Dumitru Cauc
