În ceea ce priveşte volumul de versuri “De vorbă cu îngerul meu” semnat de poeta Magdalena Rădulescu ar exista trei posibile abordări analitice care vizează în principal statutul “îngerului” care poate fi: un înger propriu-zis, iubitul ori muza, sursa de inspiraţie poetică. Din toate acestea am preferat să aleg ideea muzei care merge oarecum, mână în mână cu iubirea… (“Avea o stea în mâna dreaptă / şi o călimară în buzunar)
Poezia Magdalenei Rădulescu este în general o poezie în vers clasic, rimat şi ritmat, ce dezvoltă, în această carte, o temă “consacrată” în literatura română a anilor ‘70-’80, cea a îngerului ca un alter ego, unul dintre exponenţi fiind poetul Nichita Stănescu (“Îngerul cu o carte în mână “ sau “Iacob şi Îngerul”).
Printre versurile poeziilor transpare pe alocuri şi o oarecare influenţă eminesciană (mai ales dacă se are în vedere limbajul utilizat) ce ar putea afecta valoarea textului liric dar mulţi poeţi români contemporani “păcătuiesc” inconştienţi de acest lucru. În acest caz, autoarea cărţii nu se sfieşte să îşi declare ea însăşi ataşamentul pentru geniul poeziei româneşti prin versurile: “ Astăzi mă gândesc la tine / Geniu sacru, adormit… / Şi-ţi scriu versuri de iubire / Lângă teiul înflorit!”
Magdalena Rădulescu scrie totuşi mult prea clasic pentru o temă ofertantă care ar fi mult mai potrivită parcă versului liber. În poezia “Lumină vie” se pare că ea intuieşte acest lucru:” Credeam că orice poezie / E rimă, vers şi prozodie… / Până te-am cunoscut… / Lumină vie!”
Pentru autoarea cărţii “De vorbă cu îngerul meu” poezia este şi o binecuvântare cât şi un blestem aceasta oscilând între cele două variante. Din fericire, iubirea îi luminează calea oferindu-i un sens (“Însă nici întunericul cel greu, / Nu stin-ge dorul din sufletul meu / şi nici lumina n-o să potolească, / o inimă care vrea să iubească!”)
“De vorbă cu îngerul meu” este cert un volum autobiografic ale cărui confesiuni sugerează un zbucium lăuntric generat de o criză a creativităţii (“Două forțe pentru tine… / Geniul bun, și geniul rău, / Au coabitat în mine / Cât permis-a Dumnezeu!”); de aici şi dialogul permanent dintre poetă şi îngerul – muză (“-Plâng după fiinţa ta iubită, / Că tare rău te-ai rătăcit… / Să nu rămâi nefericită, / Să nu te pierd defini-tiv!”).
Criza se acutizează odată cu înaintarea sa în vârstă astfel că, în poezia “De gheaţă”, poeta se teme că îi va fi afectat demersul poetic şi chiar inspiraţia creatoare (“Îngheaţă totu-n mine / Şi viaţa şi iubirea!”) mergând până la dispariţia totală (“Ai murit în mine astăzi / Muza mea cu chip de dor /Şi-ai lăsat a lâncezi / Versul meu rătăcitor.”).
Că iubitul este muza iar muza este tot una cu iubitul înţelegem şi din versurile “Să fac o scară albă pân’la nor / Să-mi scriu pe ceruri visele de dor, / Să mă trezeşti din ele cu un sărut / Să fie pentru noi un început.” sau “ Vom găsi-mpreună drumul / Către verdele promis, / Eu, în ramul tău de aur, / Tu-n privirea mea de vis!”
Deşi poezia Magdalenei Radulescu nu abundă în figuri de stil ca la alţi autori, textele sunt la îndemână (poate şi datorită elementelor ce ţin de limbajul aparţinând registrului familiar:”Toate versurile mele / Le-oi strânge ca pe surcele, / Şi-oi face focu’ cu ele. / Un foc sacru de iubire, / ‘’Şi s-o ard pe fericire!’”) şi plăcute, emoţionante prin sinceritatea şi frumuseţea mărturisirilor (“Adesea, eu chem luna dintre nori, / Să-mi lumineze visul, până-n zori… / Şi stăm de vorbă noaptea, printre stele, / Ea străluceşte, eu-i spun de-ale mele…!”).
De aceea, îi recomand cu bucurie oricărui cititor această nouă apariţie editorială semnată de poeta Magdalena Rădulescu.
Prof. Mariana Bendou, Scriitor, critic şi promotor literar