Fiecare dintre noi, din momentul în care începe să conștientizeze ceea ce se întâmplă în jur, își alege un model, un exemplu, un prototip al său, după care să se orienteze în perspectivă. Un reper ideal de viață, după ale cărui capacități să-și coordoneze propriile caracteristici. Respectiv, acele calități deosebite, în care divinitatea – dacă apreciază că este cazul – picură un strop de har, pe care ne place să-l numim înțelepciune.
Nu știu în ce măsură Dumnezeu m-a binecuvântat cu înțelegerea Sa, dar din primii ani ai copilăriei, când învățătorul Alexe Călugăru ne-a vorbit despre marele sculptor gorjean, Constantin Brâncuși – fără să pricep, cumva, ce înseamna a fi «sculptor» și să pronunț corect termenul – am simțit cum în căpșorul năpădit de ineditul informației, mi se instalase o «feerie» aparte. O priveliște de basm, în «poiana» căreia cuvintele ardente ale bunului dascăl scânteiau și-n în mine, mistuind în adânc.
Vorbea frumos, vorbea cu mult patos învățătorul nostru, avea o intonație pătrunzătoare, ca de apostol, vălurind fermecător printre circumvoluțiunile noastre în formare.
Întreaga clasă a patra, de la școala din Stejaru (un sat din danie voievodală, așezat pe malul drept al Jiului), până deunăzi gălăgioasă, încremenise pe masa unei tăceri, dincolo de care imaginile se răsuceau atipic printre modulele «Coloanei fără de sfârșit», pe care nu o văzusem niciodată.
Așa s-a petrecut primul meu contact cu geniul unei personalități, peste a cărei fotografie, agățată de colțul unei hărți, dascălul îngemăna clepsidre virtuale și dăltuia trepte în scară spre cerul, care numai se presupunea. Atât și nimic mai mult; poate, doar acea reflectare de tip senzorial, care – firesc ori nu – m-a urmărit până peste ani, cu senzații aparte, cărora nu le-am dat prea multă atenție.
Probleme absolut omenești și greutăți inerente, într-o familie greu încercată de nevoi, m-au îndepărtat de orice reprezentare!
O satisfacție măruntă și liniștită, fără de nici o detașare de normal, mă încerca atunci, când – după ploaie – frământam în lutul din buza ogașului de lângă casa noastră tot felul de figurine, fără să am un obiectiv anume, dar cu ochii țintă în mintea din care mă supraveghea un alt Brâncuși, închipuit! După care, ca și când cineva m-ar fi plesnit peste gând, orice urmă de Brâncuși mi s-a șters din memorie. Abia, când am luat contact cu o parte din opera care dă splendoare municipiului Târgu-Jiu, reverberațiile din adânc au țâșnit ca dintr-un havuz prea îndelungat stăvilit, chiar dacă într-un alt fel!
“…și va rămâne un «luceafăr» într-o imensă constelație de valori, în care mi-aș fi dorit să fiu un simplu grăunte de pulbere stelară”!
Atunci, imediat după obținerea diplomei de bacalaureat, în părculețul de la intrarea în oraș dinspre Vâlcea, privind înspre infinitul uneia dintre lucrările reprezentative ale artei moderne, despre care se spune că alogenii ar fi dispus ca să fie smulsă din piedestal, mi-am propus – dacă nu pe urmele lui Brâncuși – să ajung în vreun fel la Paris, în citadela care i-a fost «părinte» drag strălucitului demiurg. Ca într-un final, peste doar câțiva ani, să mi se îndeplinească visul. Am mers la Paris, nu pe jos, firește, ci cu avionul. Am călătorit în virtutea unor interese de serviciu, peste care cineva, de dincolo de priceperea mea, mi-a reactivat curiozitatea, dorința și nesațiul. Lăcomia de a vedea, de a ști și de a percepe, chiar și așa, fără de nici o specializare, totul. Totul despre cel care a conferit artei sculpturale o altă viziune și un alt rost, iar mie, un altfel de orientare!
N-am reușit să mă acomodez decât cu o parte a exponatelor așezate cu o grijă deosebită din partea organizatorilor, în incinta Centrului «Pompidou». Am revenit de câteva ori, când programul îmi permitea, și poposeam minute întregi în fața vreuneia dintre piesele care impresionau vizitatorii. Iar, în lipsa maestrului, mă străduiam să le deslușesc tâlcul, să le observ schimbarea, care, de fiecare dată, mi se părea că altfel mi se arată. Chiar dacă, adesea, într-o interpretare simplistă, superficială și neavizată!
Astăzi, după o serioasă documentare în temă, aidoma lui Nicolae Titulescu –un titan al diplomației mondiale, cu origini în Gorj, după mama sa din Urdari – afirm, fără de nici o reținere: Constantin Brâncuși, în domeniul său, a fost un adevărat zeu al creației, un întemeietor, nu numai al artei sculpturale moderne, ci și al unei filosofii de viață, de un specific cu totul aparte. Dar, și mai mult, a fost și va rămâne un «luceafăr» într-o imensă constelație de valori, în care mi-aș fi dorit să fiu un simplu grăunte de pulbere stelară.
General-locotenent (r) Dr. GRIGORE STAMATE
