În Duminica a 17-a după Rusalii (a Cananeencei); Ap. 2 Corinteni 6, 16-18; 7,1; Ev. Matei 15, 21-28; glas 4, voscr. 4, în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica Ortodoxă Română, textul Sfintei Evanghelii, ne revelează faptul că Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ieşind dintr-o dispută cu fariseii şi cărturarii tradiţionalişti, a plecat în părţile Tirului şi ale Sidonului, în partea de nord a Israelului, pe litoralul Mării Mediterane, unde este rugat de o femeie care avea darul credinţei, dar, era apăsată de suferinţa pentru copila ei, pentru că una e să suferi în trup şi îţi cunoşti boala, te duci, ţi-o tratezi, judeci asupra ei, dar, mai greu când e bolnav sufletul, încât să nu mai fii în stare să-ţi cunoşti suferinţa, deoarece credinţa e o legătură mai presus de fire, de firea noastră omenească, adică firea minţii şi a trupului cu puterile dăruite! Pe de o parte, trupul cu cele cinci simţuri, mintea cu judecata, cu logica ei, dar, credinţa e mai presus, deoarece raţiunea merge până la un loc, ea judecă cele văzute şi, cum o spunem mereu: uneltele de măsură ale raţiunii sunt cele mărginite în timp şi spaţiu, cele zidite, cele care ţin de ceea ce a creat Dumnezeu în timp şi spaţiu, nu din veşnicie. Noi, cei zidiţi, mărginiţi, vremelnici, suntem pentru ştiinţa oricui, mai ales că firea lui Dumnezeu, care e nesfârşită, fiinţa nemărginită, veşnică, este deosebită de firea noastră zidită. Deci, credinţa este mai presus de firea noastră, dincolo de ceea ce este mărginit. Credinţa te înalţă într-un univers mai presus de firea noastră, te uneşte cu firea dumnezeiască şi atunci ajunge omul, prin credinţă, la cunoaşterea lui Dumnezeu şi, prin lucrarea virtuţilor, când a ajuns să se izbăvească de patimi, să rabde încercările, să înţeleagă raţiunile virtuţilor şi chipurile lucrărilor, când încep lucrările să capete lumina virtuţilor, a darurilor dumnezeieşti, se vede pe faţa omului, imediat, fiindcă se ajunge la dezrădăcinarea afecţiunii sufletului faţă de trup. Vedem ca oamenii cu adevărat trezi, care s-au dezmeticit din beţia pământului şi a patimilor trupeşti şi şi-au dat seama cât de adânc s-au cufundat în mlaştina păcatului, deoarece, până atunci, prins în frisoanele morţii, omul nu numai că nu are credinţă, dar nici măcar nu vede trebuinţa de a o avea, iar, câtă vreme câinelui nu-i e ruşine că e câine, inclusiv femeia despre care aflăm din Evanghelie, simţea adânc mizeria lumii păgâne asociată cu decăderea, cu ticăloşia şi cu tot noroiul ei respingător, pentru că ea năzuia spre ceva mai puternic, mai curat, iar, toate acestea i s-au dezvăluit în faptul că Dumnezeu nu ne vrea habotnici, superstiţoşi sau proşti, ci ne vrea fii ai Înţelepciunii şi ai Iubirii stăruitoare, ce ne apropie cu sufletul smerit spre mila Lui tămăduitoare!
,,Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon”!
Aşadar, în Duminica a 17-a după Rusalii, aflăm că o femeie cananeancă, de alt neam decât cel evreiesc, din acele ţinuturi, ieşind înaintea Domnului striga: ,,Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon”! El însă nu i-a răspuns niciun cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: ,,Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel”. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: ,,Doamne, ajută-mă”! El însă, răspunzând, i-a zis: ,,Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor”! Dar ea a zis: “Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor”! Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: ,,O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti”! Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela (Matei 15, 21-28). Putem spune că acesta este cuvântul şi momentul de adâncă revelare, descoperire a uneia dintre cele mai adânci chemări de la noi, a credinţei, ca o taină a tainelor, un început al virtuţilor. Mai întâi, când auzim cuvântul: «Ieşind de acolo…», de la o întâlnire cu fariseii şi cărturarii, Domnul vine din Ierusalim, pentru că Îi puseseră o întrebare din partea lor răscolitoare: «Pentru ce ucenicii Tăi calcă datina bătrânilor? Căci nu-şi spală mâinile când mănâncă pâine! Iar El, răspunzând, le-a zis: ,,De ce şi voi călcaţi porunca lui Dumnezeu pentru datina voastră? Căci Dumnezeu a zis: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, iar cine va blestema pe tată sau pe mamă, cu moarte să se sfârşească. Voi însă spuneţi: Cel care va zice tatălui său sau mamei sale: Cu ce te-aş fi putut ajuta este dăruit lui Dumnezeu, Acela nu va cinsti pe tatăl său sau pe mama sa; şi aţi desfiinţat cuvântul lui Dumnezeu pentru datina voastră” (Matei 15, 2-6).
,,O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti”!
Prin urmare, fariseii puneau în faţa Mântuitorului o întrebare dintr-un anumit fundament al vieţii, deci, una era tema pe care o puneau ei: de ce nu-şi spală omul înainte de a primi pâinea, ca o rânduială firească a Legii, un anumit mod, însă, nu doar că Mântuitorul nu ar fi luat seama şi la acest mod de a vieţui, dar ei Îl contraziceau în felul lor. Problema lor era a unui comportament, pe care l-am numi… civilizat, dar mai bine spus, pentru sănătatea trupească! Iar, atunci, Mântuitorul le răspunde: luaţi aminte la această datină a bătrânilor (datină după rânduiala vieţii, cum îi învăţau bătrânii pe copii). Voi aţi călcat porunca lui Dumnezeu de a cinsti pe tată şi pe mamă şi, mai grav, ca să fie scutiţi de această rânduială sfântă a iubirii de părinţi, mai ales de părinţi, cum era statornicită prin una din poruncile «Decalogului», iar, în felul acesta încercau să se acopere în faţa părinţilor: iată, ajutorul pe care trebuia să vi-l dau vouă, tată şi mamă, l-am dat la templu. Nu mai am de unde! Dar, câtă trebuinţă are Dumnezeu de bani? Ca dovadă, Mântuitorul nu s-a atins de bani, iar, atunci când a venit oarecine dintre cei care adunau impozitele, birurile, Mântuitorul l-a pus pe Petru să arunce mreaja în mare, a scos un peşte şi, din sânul peştelui a scos un bănuţ şi a achitat darea. Ca urmare, tema întrebării adresate Mântuitorului de către farisei şi cărturari era una de la suprafaţa existenţei, nu din miezul, din adâncul aşezării şi chemării noastre. Căci Iisus zice: ,,Făţarnicilor, bine a proorocit despre voi Isaia, când a zis: «Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine. Şi zadarnic Mă cinstesc ei, învăţând învăţături ce sunt porunci ale oamenilor»! Şi chemând la Sine mulţimile, le-a zis: Ascultaţi şi înţelegeţi:
,,Nu ceea ce intră pe gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om”!
Atunci, apropiindu-se, ucenicii I-au zis: Ştii că fariseii, auzind cuvântul, s-au scandalizat? Iar El, răspunzând, a zis: ,,Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină”! Prin urmare, cu toţi trebuie să înţelegem că răsadul fundamental al omului e în acest adevăr, omul este creat după chipul lui Dumnezeu. Acesta e răsadul divin al zidirii şi al vocaţiei umane! ,,Lăsaţi-i pe ei, a zis Iisus, sunt călăuze oarbe orbilor”! Un cuvânt greu, pentru că e o mare durere, nu numai să fii călăuză oarbă, ci şi cel care ascultă să fie tot un orb, să nu desluşească între bine şi rău. Şi a zis Domnul şi acest cuvânt, adeseori întrebat chiar de către fiecare dintre noi: ,,Dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă!” (Matei 15, 7-14). Înţelegem, atunci, că această dispută este una a mergerii la profunzime, ca să te cunoşti pe tine însuţi, omule, să fii în stare să răspunzi chemării lui Dumnezeu. Căci din nou a zis Iisus către ucenici: ,,Nu înţelegeţi că tot ce intră în gură se duce în pântece şi se aruncă afară? Iar cele ce ies din gură pornesc din inimă şi acelea spurcă pe om! Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurcă pe om, dar a mânca cu mâini nespălate nu spurcă pe om” (Matei 15, 17-20). În concluzie, să înţelegem ceea ce înseamnă taina credinţei care mută munţii, căci, mută legea firii noastre stricăcioase, iar, atunci, omule, tu crezi şi mărturiseşti, cu toată fiinţa ta, aşa cum a mărturisit femeia cananeeancă, pentru că a dat acel răspuns, în loc să se mânie, să socotească că a fost batjocorită: ,,Doamne, dar şi câinii mănâncă măcar o fărâmitură de la masa stăpânilor. Dă-mi o fărâmitură, Doamne, Tu, Stăpâne”! Şi Iisus i-a spus: ,,O, femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie”! Şi s-a tămăduit fiica ei în clipa aceea. Dar, ce probă şi ce mărturisire din partea Mântuitorului, de unde scânteiază universul luminos al adevărului prin care Dumnezeu nu ne vrea habotnici, superstiţoşi sau proşti, ci ne vrea fii ai Înţelepciunii şi ai Iubirii stăruitoare, ce ne apropie cu sufletul smerit spre mila Lui tămăduitoare!
SĂ-L URMĂM PE HRISTOS DOMNUL! LA MULŢI ANI!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
