,,Trăiască frumoasa şi cumintea Limbă Română!
Fie în veci păstrată cu sfinţenie această Carte-de-Boierie
a unui neam călit la focul atâtor încercări de pierzare!”
2/15 februarie 1912 I.L. Caragiale, Berlin
Doi scriitori aparţinând unor generaţii diferite, Victor Eftimiu (1889-1972), poet, prozator şi dramaturg, albanez la origine, venit in Bucureşti în 1897, unde se stabileşte pentru totdeauna, şi Petre Ghelmez (n. 1932), făcând parte din generaţia de după Nicolae Labiş, înscrişi în tradiţia unor înaintaşi, au compus ode prin care preamăresc bogăţia lexicală şi virtuţile limbii române.
Victor Eftimiu a alcătuit un volum antologic cu titlul „Odă limbii române”(1957), cuprinzând poezii scrise între 1906 şi 1956.
,,Alcătuire de cuvinte româneşti
Îţi văd prin veacuri inedita bogăţie
Întinerind, pe zi ce-mbătrâneşti,
O, grai din viitor, mărire ţie!
Din auroră, magic te-arătai…
Ai preschimbat bordeiele-n palate.
Te văd cum gloriosul drum ţi-l tai
În falduri de sonorităţi catifelate.
Carpatul ţi-a fost leagăn şi amvon.
Recolte minunate îţi destină
Vestigiul dac şi farmecul slavon,
Înfipte-n armătura ta latină.
Călugărul elin şi vajnicul cazac
Stambulul şi Parisul te-altoiră.
Supreme deveniri în tine zac
Clamori de corn, înfiorări de liră…
Mărire ţie, grai de viitor!
Superbe minți se vor scălda în tine…
Ai fost un lac – eşti valul curgător
Eşti fluviul impetuoaselor destine.
Alcătuire de cuvinte româneşti,
Atâtea năvăliri te fecundară!
Întinerind pe zi ce-mbătrâneşti,
Eu te visez proteică şi lapidară!”
Lingvistul Alexandru Philippide considera Limba română ,,Un Proteu cu mii de feţe”
După o primă lectură a „Odei limbii române”, m-a fulgerat prin minte un celebru citat aparţinând lui Mihai Eminescu: „Limba română la sine acasă e o împărăteasă bogată căreia multe popoare i-au plătit bani în metal aur. A o dezbrăca de averile pe care ea le-a adunat, în mai bine de o mie de ani, înseamnă a o face din împărăteasă cerşitoare”
În versul „Întinerind pe zi ce-mbătrâneşti”, limba română este privită diacronic, ca fenomen istoric, în permanentă devenire, odată cu dezvoltarea societăţii.
După ce procesul de formare a poporului şi a limbii române se încheie în prima etapă, secolele VI-VII, la „vestigiul dac”, adică pe lângă elementul autohton, preroman, limba română, o limbă romanică, îmbrăcată în „armură latină” se îmbogăţeşte cu un număr sporit de cuvinte slave. La mărirea averii ei lexicale au contribuit popoarele vecine, dar şi alte popoare, unele năvălitoare („Atâtea năvăliri te fecundară”)
Petre Ghelmez a inclus oda „Laudă limbii române” în volumul „Evenimente”(1976).
,,Lasă-mă în patria de cuvinte,
Acum să colind
În patria de cânturi, de șoapte, de murmure,
Cerul și pământul,
Într-o rostire de gând
Cu brâu de aur dulce să le cuprind,
Înțelesuri din veac,
Și de-acum,
Pe crestele-albastre-ale timpului,
Neostenite să driimure.
Lasă-mă, dragostei mele de tine,
De țară, de mumă, de frate, de zbor să-i zic dor..
Lasă-mă răzimat în ușile graiului,
Să plutesc ca pe-un nor,
Dealuri de sunete să urc, să cobor,
Din gura pădurii,
Până la gura câmpului, muntelui, raiului.
Lasă-mă, focul ideii,
Pe plaiul acesta-nstelat, să-l ridic spre cuprindere..
Necuprinsului
Margini să-i fac!
Cuprinsului
Nemărginire și martor să-i fiu!
O, cât de bogat, cât de sărac
Este sufletul meu în învăpăiata aprindere
Ce aproape — adevărul din limba vorbită, ce viu!
Piară munții, piară câmpiile,
Piară stejarii și apele,
Piară, de vor, ele însele, pietrele!
Nimic, încă, de-ar fi,
Sub privire să nu ne rămână,
Ne-am înălța iarăși — turnuri spre soare — vetrele,
Din puterea aceasta, pururea nouă stăpână,
Prea curată, biruitoarea-ntru cântec,
Patria din laptele mamei – limba română.”
Dacă în volumul anterior, „Sonete”, poetul se supune rigorilor unor poezii cu formă fixă, de această dată, manifestă o deplină libertate prozodică, spre deosebire de „Oda” lui Victor Eftimiu, scrisă într-o metrică tradiţională, Petre Ghelmez recurge la o versificaţie modernă, în sensul că folosește versul alb îmbinat cu cel rimat .
Compoziţional, poezia lui Petre Ghelmez este structurată în patru secvenţe strofice cu un număr variabil, inegal de versuri.
Dragostea faţă de limba maternă este asociată cu dragostea pentru patrie, fapt ce ne duce cu gândul la afirmaţia lui Nichita Stănescu: „Limba română e patria mea”.
Repetarea imperativului „Lasă” adresată unui interlocutor nenumit (absent), probabil divinităţii , printr- o fierbinte rugă, implorare, sporeşte valenţele artistice ale lirismului.
Farmecul acestei ode constă în asocierea permanentă între abundenţa, varietatea lexicală şi frumuseţile naturale ale patriei grupate pe unităţi ale reliefului, un pământ binecuvântat de Cel de Sus.
Adresarea directă şi invocaţia retorică folosite de cei doi poeţi pun în evidenţă caracterul de odă al celor două poezii.
Cele două ode dedicate limbii române au în comun averea lexicală si trăsăturile distinctive ale limbii române. Petre Ghelmez recurge la metafore inedite: „patria de cuvinte”, „patria de cânturi, de şoapte, de murmure”, „Dealuri de sunete” etc. Prin limbă se transmit sentimentele românilor, copleşiţi de multele doruri.
Prin intermediul scrisului, „un brâu de aur’, „rostirea” de gânduri se transmite generaţiilor viitoare. Metaforele „înţelesuri din veac” și „Crestele- albastre-ale timpului”sugerează ideea de evoluție a limbii române.
De reținut exclamația retorică din versurile: „O, cât de bogat, cât de sărac/Este sufletul meu în învăpăiata aprindere/Ce aproape-adevărul din limba vorbită, ce viu!” După cum se observă, poetul adoră limba vorbită, adică limba rostită și auzită prin viu grai, fără o respectare riguroasă a normelor ei.
În secvența finală, cu ajutorul hiperbolei, des întâlnită în ode, Petre Ghelmez imaginează o apocalipsă prin care se năruie totul: munții, câmpiile, pădurile, apele și chiar pietrele, adică „Nimic, încă, de-ar fi, /Sub privire, să nu ne rămână.”. Salvarea e „Patria din laptele mamei, limba română”. Cu alte cuvinte, „Ne-am înălța iarăși” prin puterile nebănuite ale logosului.
Stăpâniți de un fierbinte sentiment patriotic, cei doi poeți, prin cele două ode, aduc un omagiu patriei și limbii române.
Constantin E. Ungureanu
