În prima săptămână a noului an bisericesc, intenţionam să prezint şi să comentez, cu modesta mea cultură teologică şi cu o smerită capacitate de pătrundere şi de analiză duhovnicească, o mult discutată şi controversată «Scrisoare deschisă a Părintelui Iustin Pârvu către poporul român», dar, în baza unei documentări temeinice şi aprofundate, am înţeles că este vorba despre o compilaţie atribuită nejustificat marelui duhovnic, şi, în consecinţă, dată fiind revelaţia amintirii de neuitat a unei întâlniri transcendentale, cu aproape unsprezece ani în urmă, cu Preacuvioşia sa, la Mănăstirea «Paltin – Petru Vodă» (Neamţ), ca într-o neasemuită oază de viaţă duhovnicească, am decis ca să evoc unele aspecte mai relevante din biografia celui supranumit «Duhovnicul Moldovei», «Stâlpul Bisericii Ortodoxe», dar, cu deosebire, «Duhovnicul Neamului», pentru că numai un asemenea suflet sfinţitor putea să adreseze aceste cuvinte, ca pe un îndemn profetic şi pilduitor pentru toţi creştinii şi să spună: ,,Vor veni vremuri grele asupra ortodocşilor, dar să nu ne înspăimântăm, să nu ne uităm la strâmtorările ce le vom suferi vremelnic, ci să privim cu nădejde la darurile cele veşnice, la dragostea Mântuitorului care ne aşteaptă să fim alături de El, în ceruri, alături de toţi sfinţii mărturisitori ai adevărului Lui. Pentru că, de nu ne vom păzi ortodoxia, ne vom pierde şi neamul! Aceasta a fost cheia dăinuirii neamului românesc”! Am deplina convingere că niciodată nu voi afla în bagajul meu de cuvinte şi de argumente convingătoare, destul de modest de altfel, deci, nu voi afla cea mai fericită exprimare pentru a defini un duhovnic de talia Părintelui Arhimandrit Iustin Pârvu, cel care avea să spună, cu o sinceritate ingenuă şi cu o reverberaţie de sorginte socratică, adevărul proniator care trece dincolo de percepţia obişnuită, că în viaţa aceasta pământească, cea mai importantă experienţă pe care o poţi avea este aceea de a te cunoaşte pe tine însuţi pe calea suferinţei!
,,Dacă nu respecţi pe Dumnezeu, cum să te mai consideri un om cu destin”?
Preacuviosul părinte arhimandrit Justin Pârvu, ctitor şi stareţ al Mănăstirii «Petru Vodă» din ţinutul Neamţului, se înscrie în corola marilor duhovnici ai României contemporane, alături de părinţii Paisie Olaru, Ilie Cleopa şi Ioanichie Bălan, Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc şi Ilarion Argatu, Teofil Pârâian şi Mina Dobzeu, Constantin Galeriu şi Dumitru Stăniloae, fiindcă părintele Calciu Dumitreasa îl socotea cel mai important duhovnic de azi al României, datorită suferinţelor muceniceşti îndurate din dragoste de Dumnezeu! Oricărei persoane care îi călca pragul chiliei, căutând şi aşteptând din partea Preacuvioşiei sale cuvânt folositor şi cu putere multă, care să o izbăvească din necredinţă şi păcat, din suferinţă şi din durere trupească şi sufletească, îi reda liniştea şi pacea lăuntrică, împăcarea cu Dumnezeu, cu semenii şi cu sine însăşi! S-a născut la data de 10 februarie 1919, în localitatea Petru Vodă (Neamţ), din părinţi evlavioşi, Ana şi Gheorghe, care i-au condus primii paşi în viaţă spre Dumnezeu şi credinţă, spre sfintele mănăstiri şi nevoitorii lor cu viaţă duhovnicească sporită, satul însemnând în memoria sa «leagănul spiritualităţii creştine», iar casa părintească a fost locul în care a descoperit tainele vieţii în Dum¬nezeu. Pentru sufletul său evlavios, adâncit în smerenie, satul avea şi încă mai are mari po¬tenţialităţi spirituale, iar «acasă» a constituit, în perioada grea a închisorii, locul în care oamenii au frică numai de Dumnezeu, pentru că respectă tradiţia şi valorile neamului! De multe ori spunea în faţa credincioşilor: „Dacă nu respecţi tradiţia, care e legătura ta cu trecutul, e rădăcina ta puternică, cum să mai ai pretenţia să rezişti în faţă loviturilor prezentului şi viitorului? Dacă nu respecţi pe Dumnezeu, cum să te mai consideri un om cu destin?”, ca să nu mai spunem că rostea mereu, ca pe un sacru legământ, crezul că „mama este numele sfinţeniei pe lumea asta şi chiar lumea asta este făcută din sângele şi din plămădeala trupului şi a sufletului ei, pentru că ea îl face pe prunc om, ea îi arată calea, ea îi relevă pe Dumnezeu”, iar în truda ostenitoare şi plină de sacrificii a mamelor stă prezentul şi viitorul naţiei, căci, „dincolo de ceea ce dă societatea unui om, sămânţa primă este pusă în suflet de mama”, pe care Preacuviosul o considera un element sacru în viaţa unei naţiuni, în viaţa unui neam, în viaţa societăţii şi în viaţa de familie! După absolvirea şcolii primare (1931), în anul 1936, la vârsta de 17 ani, devine frate la Mănăstirea Durău, unde simţea că emoţia vieţii monahale îl copleşeşte, deoarece: ,,Când am intrat în mănăstire şi am văzut călugării aceia cu bărbi mari şi care cântau la strană, mi se părea că am intrat în mijlocul unei adunări de pe ceea lume, aşa de înălţător şi de frumos mi se părea totul”, pentru că în scurtă vreme, pentru calităţile sale intelectuale şi duhovniceşti, stareţul mănăstirii avea să-l trimită să înveţe carte la Seminarul Cernica, în condiţiile în care, din cauza vitregiilor vremurilor, s-a întâmplat să continue cursurile seminarului la Râmnicu Vâlcea şi să le încheie la Roman. Astfel, în anul 1940 este tuns în monahism, iar în anul 1941 este hirotonit ieromonah, în scurtă vreme înţelegând pe deplin vocaţia, importanţa şi rolul monahismului în mântuirea poporului drept-credincios, deoarece el credea că întotdeauna: ,,Călugărul îşi are exemplul în lumina îngerului, iar creştinul, mireanul, o are în lumina monahului”, care se aseamănă unui soldat aflat în linia întâi a credinţei, pregătit să învingă, dar să şi cadă la datorie, totul depinzând şi de tăria rugăciunii pe care o rosteşte, de puterea morală pe care o rostuieşte în slujirea sa! Parcă prefigurând semnificaţia acestui crez profetic, în anul 1948, pentru înaltele sale convingeri politice şi religioase, este condamnat la 12 ani de închisoare (1948-1960), cunoscând regimul de teroare şi de exterminare de la Suceava, Aiud, Baia Sprie, Gherla, Periprava, dar, considerat ca fiind de «nereeducat» de către anchetatori, în anul 1960 i se mai adaugă patru ani de temniţă la Aiud, fiind eliberat în anul 1964, când se reîntorce acasă şi lucrează ca muncitor în domeniul silvic, timp de doi ani (1964-1966).
,,Poeziile lor au fost nişte rugăciuni trăite, cu care tineretul s-a identificat în zilele acelea negre”!
În deplină solidaritate cu o serie de intelectuali aflaţi în detenţie, cu oameni de cultură, slujitori ai sfintelor altare, se poate spune că suferinţele îndurate în închisoare au constituit o cale martirică de curăţire a păcatelor neamului, iar, pe de altă parte, au însemnat şi o adevărată şcoală a muceniciei şi o înaltă «academie» a sfinţeniei, în care s-au cristalizat caractere şi au conferit morală indivizilor, au creat patrioţi în adevăratul sens al cuvântului! Surghiunit şi terorizat, ca şi alţi deţinuţi din închisori, Preacuviosul Părinte Justin Pârvu i-a răsplătit cu iertare pe cei care l-au silit o viaţă de chinuri, spunând: „În puşcărie am cunoscut umilinţa, smerenia adevărată şi dezinteresul trupesc pe care îl dobândeşti doar atunci când ştii că nu mai există nicio salvare. De la o zi la alta, îţi vedeai viaţa sfârşită şi momentul morţii. Când se auzeau bătăi la uşile de la etaj, ştiai că urma să scoată câte două, trei cadavre, să le ducă la morgă. Scriam cuvinte în latină, greacă, texte, poezii, psalmi, acatiste, pentru a menţine mereu o atmosferă… suportabilă, dar zilnic treceam prin faţa camerei odioase – morga. Morga devenise neîncăpătoare. Dădeau pe-afară cadavrele, şi a doua zi, a treia zi, erau azvârlite într-un car! Înainte, li se vârâse cadavrelor în regiunea inimii o suliţă specială, să fie siguri că mortul nu evadează. Apoi îl duceau şi-l aruncau pe maluri, unde era acoperit de ţărână. Asta se petrecea la Gherla.
Aşa era şi Aiudul, bineînţeles”, acolo unde tânărul monah, întărit în mărturisirea credinţei şi în răbdare, socotea trecerea anilor după crenguţa unei plante din fereastră, care în momentul în care a intrat în celulă era doar ca o nuieluşă, iar când a părăsit Aiudul devenise un copac, ocupând toată lărgimea ferestrei şi împiedicând chiar pătrunderea oricărui sunet. După eliberare, Părintele Justin vorbea despre încurajarea pe care o primeau deţinuţii prin credinţă şi cultură, despre rolul pe care l-au avut unele nume de referinţă cum au fost: Radu Gyr, Vasile Voiculescu sau Nichifor Crainic, în întărirea caracterelor în faţa suferinţelor şi a umilinţelor îndurate, deoarece: „Atât Nichifor Crainic, cât şi Radu Gyr, Voiculescu, aşa cum avea să mărturisească mai târziu Părintele Iustin Pârvu, pentru noi au fost salvatorii, poate, ai miilor şi miilor de tineri care eram încarceraţi în celulele Aiudului, ale Piteştiului, ale Gherlei. Poeziile lor au fost nişte rugăciuni trăite, cu care tineretul s-a identificat în zilele acelea negre. Când ascultai sau învăţai o poezie precum «Iisus în celulă» sau «Ridică-te Gheorghe, ridică-te, Ioane!» sau «Faţa lui Iisus» sau alte poezii, care aveau un caracter atât de îmbărbătare, cât şi de viaţă, de interiorizare, dar era şi elan de dăruire, de jertfă, nu te mai simţeai că eşti tu acolo, fie că as¬ta se întâmpla după zece-doisprezece ani de temniţă. Chiar da¬că aveai pedeapsă de muncă silnică sau de temniţă grea, trăiai mereu această viziune a acestor mari luptători”, pentru că, de fapt, numai Atotputernicul Dumnezeu l-a întărit pe Părintele Iustin Pârvu şi l-a ajutat să guste lumina libertăţii, iar în momentul în care a fost căutat, după ani şi ani, de către un fost torţionar din vremea închisorii, Preacuviosul Părinte l-a primit în chilia sa, l-a servit cu miere de albine şi i-a arătat multă iertare şi iubire, considerând că a fost doar «o unealtă» care a făcut ceea ce i s-a impus. În anul 1966, Părintele Iustin Pârvu este reprimit ca monah, la Mănăstirea Secu, apoi, din 1974, până în 1989, este vieţuitor în obştea Mănăstirii Bistriţa, pentru ca între 1989-1991 să se reîntoarcă la Secu.
(VA URMA)
Profesor dr. Vasile GOGONEA
