Mişcările sociale reprezintă, indiscutabil, un aspect semnificativ al stării generale de nemulţumire care cuprinde masele de oameni, păturile sociale, în cazul nostru, societatea românească în straturile sale de jos, dar cu toate acestea, vorbim nu doar de un caracter spontan şi neorganizat al acestor mişcări, care îmbracă numai un caracter local. Atunci când avem de-a face, însă, cu mişcări având un substrat politic, precum au fost cele organizate de către pământeni împotriva dominaţiei turco-fanariote, se manifestă o deosebită consecvenţă şi o tenacitate politică pentru împlinirea idealurilor naţionale. Treptat, sub impulsul unor mari evenimente istorice izvorâte din conflictele de interese ale grupurilor economice şi social-politice din societatea românească, izbucnesc manifestări de violenţă spontană care se înscriu într-o fază nouă a frământărilor şi a revoltelor sociale din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Tendinţa spre autonomie şi autodeterminare a naţionalităţilor înglobate în marile imperii din arealul european, ca şi aspiraţia către o viaţă statală proprie sunt doar câteva dintre aspectele noi pe care le regăsim într-o perioadă istorică pe care specialiştii au numit-o secolul naţionalităţilor.
,,Aceia sunt ai noştri şi cu noi dimpreună vor lucra binele, ca să le fie şi lor bine, precum ne sunt făgăduiţi”!
Revoluţia de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, marchează începutul modernităţii în istoria zbuciumată a poporului român, din perspectiva ideii potrivit căreia ,,revoluţia de la 1821 a strigat dreptate şi a vrut ca tot românul să fie liber şi egal, ca statul să se facă românesc; ea fu o revoluţie democratică” (N.Bălcescu, „Scrieri alese”, Edit. Minerva, Buc. 1973, pag.114), tocmai pentru că ni se prezintă ca fiind întâiul ecou est-european al ideologiei revoluţiei franceze de la sfârşitul veacului al XVIII-lea, cea care prin forţa pozitivă era ,,deopotrivă de bine venită pentru toate clasele sociale şi pentru toate popoarele”(C.Rădulescu-Motru, „Psihologia poporului român”, Edit. Albatros, Buc. 1999, pag.330). În momentul în care jugul otoman devenea tot mai greu de suportat, dar marele imperiu se dovedea tot mai vulnerabil, când nemulţumirile datorate fiscalităţii regimului fanariot, reprezentat prin dregătorii greco-levantini, se accentuau tot mai mult, izbucneşte această mişcare populară care deschide epoca revoluţiei burghezo-democratice şi care în istoriografia românească este considerată prologul revoluţiei paşoptiste, una dintre ,,acele mişcări energice care arăt juneţea popoarelor şi dorinţa lor de propăşire”, aşa cum arată marele democrat-revoluţionar, Nicolae Bălcescu. În Proclamația de la Padeș (23 ianuarie S.N./4 februarie 1821 S.V.), Tudor Vladimirescu spunea cu fermitate: ,,Fraţilor lăcuitori ai Ţării Româneşti, veri de ce neam veţi fi! Nici o pravilă nu opreşte pe om de a întâmpina răul cu rău! Şarpele, când îţi iasă înainte, dai cu ciomagul de-l loveşti, ca să-ţi aperi viaţa, care mai de multe ori nu să primejduieşte din muşcarea lui! Dar pre bălaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre zic, atât cele bisăriceşti, cât şi cele politiceşti, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi? Dacă răul nu este primit lui Dumnezeu, stricătorii făcătorilor de rău, bun lucru fac înaintea lui Dumnezeu! Că bun este Dumnezeu şi ca să ne asemănăm lui, trebuie să facem bine! Iar acesta nu se face până nu să strică răul. Până nu vine iarna, primăvară nu se face! Au vrut Dumnezeu să se facă lumină? Aceia s-au făcut, după ce au lipsit întunericul!…Veniţi dar, fraţilor, cu toţii, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine! Şi să se aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sunt ai noştri şi cu noi dimpreună vor lucra binele, ca să le fie şi lor bine, precum ne sunt făgăduiţi! Nu vă leneviți, ci siliți să veniți în grabă cu toții; care veți avea arme, cu arme, iar care nu veți avea arme, cu furci de fier și lănci; să vă faceți de grabă și să veniți unde veți auzi că se află adunarea cea orânduită pentru binele și folosul a toată țara. Şi ce vă vor povățui mai marii Adunării aceia să urmați și unde vă vor chema ei acolo să mergeți. Că ne ajunge, fraților, atâta vreme de când lacrămile de pe obrazele noastre nu s-au uscat. Şi iar să știți că nimenea dintre noi nu este slobod […], ca să să atingă macar de un graunți, de binele sau de casa vreunui neguțător, oroșan sau țăran sau de al vreunui lăcuitor, decât numai binele și averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să să jertfească: însă al cărora nu vor urma nouă – precum sunt făgăduiți – numai al acelora să să ia pentru folosul de obște!”, pentru ca noi să înţelegem pe deplin, actualitatea acestor idei şi perenitatea lor!
,,Nu vă leneviți, ci siliți dă veniți în grabă cu toții”!
Iată, aşadar, că în programul politic al mişcării, formulat în Proclamaţia de la Padeş, ca şi în proclamaţiile de la Bucureşti, se subliniază ideea unirii între cei de un neam şi o lege. Se aminteşte de multe ori, că pentru aprecierea diferitelor etape ale acestei mişcări revoluţionare şi pentru caracterizarea forţelor participante la desfăşurarea evenimentelor, trebuie să se ţină seama, înainte de toate, de situaţia economică şi socială a provinciilor de la sud şi de la est de Carpaţi, de asuprirea naţională din cele trei provincii istorice, ca să nu mai amintim şi de amestecul direct al Turciei în problemele interne ale Principatelor. Printre cauzele înfrângerii mişcării revoluţionare a pandurilor conduşi de Tudor Vladimirescu, de cele mai multe ori sunt amintite acelea care privesc lipsa de coeziune a forţelor sociale participante la revoluţie, caracterul amorf şi eterogen al acestor forţe, apariţia unor contradicţii care s-au amplificat în sânul mişcării, ca şi lipsa unei ideologii revoluţionare care să elimine starea de confuzie şi ambiguităţile de fond din mesajul adresat participanţilor şi reprezentanţilor marilor puteri. În opinia lui Eugen Lovinescu, se acreditază ideea interesantă şi demnă de luat în seamă, că odată cu pătrunderea elementelor boiereşti în cadrul mişcării, aceasta îşi pierde caracterul social, dobândind, în schimb, un pronunţat caracter naţional, pentru că ,,ea a început prin a fi lupta izolată şi fără ideologie a unor asupriţi împotriva asupritorilor. Abia mai târziu, captând-o, boierimea a îndreptat-o în contra grecilor; transformată dintr-o revoluţie socială într-o revoluţie naţională, a devenit, astfel, punctul de plecare al unei regenerări etnice, fără alte repercusiuni sociale” (Eugen Lovinescu, ,,Istoria civilizaţiei române moderne”, Edit.ştiinţifică, Buc. 1972, p.92). Merită să insistăm asupra acestei sublinieri, tocmai pentru a întări motivele de a scrie această carte şi de a preciza că ideea de naţionalitate constituie temeiul mişcărilor revoluţionare din sec. al XIX-lea şi scânteia care a reaprins mereu flacăra speranţei a milioane de români! Este un fapt incontestabil, că în prima parte a desfăşurării sale, mişcarea revoluţionară a pandurilor a avut un pronunţat caracter social, fiind, în esenţă, cum spune Pătrăşcanu, mai mult decât ,,o mişcare naţional-revoluţionară”, pornită şi desfăşurată în Valahia Mică(Oltenia), izbucnită ca o expresie a nemulţumirilor sociale, dar continuată în capitala Ţării Româneşti, mai mult ca o revoltă împotriva asupririi naţionale. Ecoul căpătat şi internaţionalizarea mişcării au contribuit decisiv la înăbuşirea ei, prin asasinarea lui Tudor de către eterişti! Ţărănimea a constituit forţa principală a revoluţiei, cea care a contribuit decisiv la obţinerea victoriilor împotriva forţelor represive şi la câştigarea unui puternic sprijin popular, pe fondul unui capital de simpatie al conducătorului pandurilor. Entuziasmul ţărănimii a scăzut însă treptat, dar nu pentru faptul că în programul mişcării s-au făcut mai mult simţite revendicările cu caracter naţional, ci, pentru motivul că revoluţia nu a susţinut prin măsuri concrete îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor săraci. În mare parte, mişcarea condusă de Tudor Vladimirescu se dovedeşte importantă prin ceea ce a însemnat lupta organizată a maselor asuprite, ca şi prin rolul unei personalităţi politice strălucite, care ,,a îmbrăcat cămaşa morţii” şi a întregit şirul martirilor neamului românesc. Pentru a întări această idee, merită să amintim cuvintele pe care Tudor le-a rostit la 23 martie, 1821, la sosirea sa în Bucureşti: ,,Unindu-mă cu toţi cei înfrăţiţi la bunele cugetăr, ce întru toţi să vor chibzui spre binele, folosul, nebântuirea pacinicii şi liniştitei petreceri a patriii, voi fi silitor şi săvârşitor din parte-mi spre orice bună pornire, cum şi în vremi de trebuinţă voi fi gata a mă război, prin armele ostaşilor ce otcârmuiesc, împotriva vrăşmaşului ce se va arăta împotrivitor dreptăţilor ţării, unindu-mă şi la aceasta cu glasul şi voinţa celor înfrăţiţi la această sfântă legătură”, poate şi pentru a evidenţia faptul că naţionalitatea chezăşuia şi întărea de veacuri şi pentru multe veacuri înainte, ca o ,,sfântă legătură”, conştiinţa unităţii neamului românesc. Deşi înfrântă, mişcarea a avut un puternic ecou şi în conştiinţa românilor din Transilvania, deoarece prin programul ei social şi naţional a trezit speranţele conaţionalilor aflaţi sub asuprirea austro-ungară. Ea s-a dovedit o mişcare populară, în adevăratul sens al cuvântului! Chiar dacă masele asuprite nu au putut impune un program orientat spre împlinirea aspiraţiilor lor, pentru că reprezentau forţa principală a revoltei, Revoluţia de la 1821 deschide calea afirmării conştiinţei naţionale în jurul daco-românismului şi al arcului carpatic, dar în acelaşi timp marchează şi începutul procesului de modernizare şi de europenizare a societăţii româneşti.
Vasile GOGONEA
