Începutul dualismului austro-ungar este marcat ca dată istorică în iunie 1867, când împăratul habsburgic Franz Josef este încoronat și rege al Ungariei. În continuare avea să fie făcut și pasul următor, anume încorporarea Transilvaniei la Ungaria, această străveche provincie românească, pierzându-și astfel statutul de voievodat și ulterior de principat autonom deținut de multe secole (1526-1691/ 1691-1867), cu mențiunea că împăratul Austriei avea și demnitatea de mare principe al Ardealului. Iar aici am venit și cu remarca că Transilvania abia după 1867 a aparținut Ungariei, perioadă care s-a întins decât pe 51 de ani, adică între anii 1867-1918, săpânire dovedită de acte și documente, dintre care legea care prevedea unirea Transilvaniei cu Ungaria, sancționată de împăratul Franz Josef în iunie 1867.
Din păcate, de aici a și început calvarul, pentru că în cele cinci decenii de stăpânire maghiară, românii din acest teritoriu neaoș strămoșesc, aveau să suporte nedreptăți umilitoare, fiind supuși inclusiv unui proces forțat de maghiarizare. Astfel, au fost votate în parlamentul de la Budapesta o serie de legi menite să îngrădească într-un mod samavolnic drepturile naționale ale românilor transilvăneni, reamintind, dincolo de legea minorităților de la 1868 și acele legi prin care, ignorându-se realitățile, se urmărea transformarea Ungariei “într-o singură națiune, cea maghiară, unică și indivizibilă”. Adică, era vorba de legile care vizau învățământul, cu predare – preponderent în limba maghiară, singura recunoscută ca limbă oficială, sistemul electoral prin care românii aproape că erau excluși din viața politică, reforma agrară care de asemenea neîndreptățea enorm populația românească, șamd. Și până la urmă, întreaga legislație ungurească, votată de parlamentul de la Budapesta urmărea, așa cum mai spuneam, un stat național maghiar omogen, printr-o maghiarizare forțată. Iar în acest sens aveam și câteva cifre care confirmă afirmația și anume, în anul 1869 din 13.219.350 locuitori ai Ungariei doar 6.207.508 erau maghiari, diferența de peste 7 milioane locuitori erau români ( peste 2.300.000), germani, slovaci, sârbi, evrei, etc. Sau altfel spus, trebuia maghiarizată o populație care depășea cu mult numărul ungurilor. Din păcate, în mare parte, cinicul fenomen avea să dea parțial rezultate, pentru că prin asimilarea minorităților, la începutul sec. XX ponderea maghiarilor ajunsese, undeva, aproape de 55%. Accelerarea acestui proces a fost posibilă, în primul rând, prin maghiarizarea sistemului de învățământ, fiind desființate școlile cu predare în limba română sau a altor naționalități și introducerea predării forțate a limbii maghiare în învățământul de stat, de la grădinițe și până la cel mai înalt nivel cu predare didactică. Mai mult decât atât, prin legile Appony, din anul 1907, se prevedea dreptul statului maghiar de a putea desființa orice formă și școală românească, pe motive, chipurile, de securitate și interese superioare de stat.
Or, toate astfel de legi, cu o vizibilă orientare discriminatorie și șovină, aveau să declanșeze mari nemulțumiri în rândul românilor ardeleni, iar personalități de seamă, precum Alexandru Vaida Voevod, Iuliu Maniu, Gheorghe Pop de Băsești, Ștefan Ciceo Pop, V. Roșu, I. Metianu, etc. au protestat vehement în parlamentul de la Budapesta, apărând cu îndârjire drepturile naționale românești. Din păcate, fără vreun mare succes, deoarece multe școli românești au fost închise, iar prin generalizarea învățământului în limba maghiară, inclusiv cu predarea religiei în școli, cultura și viața spirituală a românilor din Ardeal aveau să fie în mare parte suprimate. Chiar mai mult, autoritățile maghiare au luat și măsura de a crea așa-zisa “zonă culturală” de la granițele Transilvaniei cu România, în ideea unei deznaționalizări totale a românilor, înființând în preajma declanșării Primului Război Mondial peste 2400 de școli și grădinițe cu predare în limba maghiară, în comunele românești din ținuturile: Bistrița-Năsăud, Brașov-Făgăraș-Sibiu, Târnave, Hațeg- Orăștie, etc. Și de altfel, privațiunile stăpânirii maghiare erau tot mai insuportabile pentru românii transilvăneni, mai ales după intrarea României în război alături de puterile Antantei, în vara anului 1916, discriminarea națională, manifestându-se în toate segmentele vieții cotidiene: politico-economice, juridice și sociale, învățământ și cultură, după cum s-a trecut și la desființarea unor comitate, mai exact acolo unde populația românească se opunea mai puternic procesului de maghiarizare, dând ca exemplu de rezistență zona Munților Apuseni.
În plus, guvernul maghiar a dat și o lege privind așa-zisul delict de agitație, în baza căruia se putea interveni în forță pentru înăbușirea oricăror mișcări de eliberare națională, sau pe de altă parte se deschideau procese, soldate de foarte multe ori cu condamnări și amenzi uriașe. Nu în ultimul rând, forțarea deznaționalizării românilor se producea și prin schimbarea de nume și de localități, de asemenea, prin religie, unde slujbele liturghice trebuiau făcute în limba maghiară, inclusiv în bisericile greco-catolice. O primă formă de protest și nesupunere a românilor transilvăneni a fost plecarea în România sau peste hotare, numai în anii 1901-1904, părăsind Transilvania peste 140000 de români. Mulți alții au fost forțați să-și părăsească glia strămoșească, printr-o politică mârșavă a guvernului de la Budapesta, care îi considerau pe români “paria” Imperiului Austro-Ungar. Or toate aceste măsuri aplicate cu sălbăticie și menite să estompeze indentitatea națională românească, nu au făcut altceva decât să declanșeze multiple acțiuni revendicative de masă în rândul românilor din Ardeal. Acestea au căpătat forma demonstrațiilor și protestelor, fie a unor acțiuni politice și memorandumuri adresate împăratului de la Viena, dar și unor parlamente și guverne europene, dorindu-se a fi bine cunoscută situația grea în care se afla populația românească și deopotrivă acțiunile represive ale Ungariei prin care se urmărea lichidarea oricăror mișcări de eliberare națională, de separare și autodeterminare. Și este de menționat, că în ciuda tuturor măsurilor draconice luate de autoritățile ungurești, românii nu au încetat niciun moment lupta lor pentru emancipare și unire cu țara-mamă, dovada că sunt suficiente acte și documente istorice care vorbesc de solidaritate și acțiuni comune în mișcarea de eliberare națională, ale românilor din Basarabia, Bucovina, Transilvania și din Vechiul Regat. Evident, că în fruntea luptelor, în cazul de față, împotriva dualismului austro-ungar s-au situat elitele românismului transilvan – intelectuali, preoți, studenți și tineri revoluționari, lideri politici, șamd. Aici, trebuie să subliniem că au existat în principal, două curente în lupta fruntașilor politici împotriva regimului dualist – pasivismul, care promova ca formă de protest abținerea de la viața politică (alegeri, parlament), ceea ce ar fi însemnat negarea valabilității juridice a dualismului. Pe de altă parte era curentul activismului, care susținea lupta parlamentară a liderilor politici, dar nu numai, la o viață publică și parlamentară foarte activă tocmai pentru a avea puțintă de promovare a drepturilor și libertăților naționale ale românilor. Și ne facem datoria de a-i reaminti aici pe câțiva dintre artizanii celor două curente și anume: Gheorghe Barițiu, Ion Rațiu, Ilie Macelariu, mitropolitul Andrei Șaguna, Teodor Mihali, Alexandru Mocioni, s.a. De altfel, la puțin timp după lansarea celor două concepte privind lupta românilor împotriva dualismului austro-ungar, au luat ființă, în anul 1869, Partidul Național al Românilor din Banat și Ungaria, condus de Al.Mocioni și Partidul Național Român din Transilvania, condus de Ilie Măcelariu. Ulterior, renunțându-se la tactica pasivismului, cele două partide au fuzionat hotărându-se formarea unui singur partid – Partidul Național Român, în anul 1881. Și P.N.R. avea să devină principalul factor călăuzitor al luptei românilor din Transilvania pentru emancipare și unitate națională, stabilindu-și printr-un program clar de revendicări, în ciuda marilor dificultăți prin care treceau fruntașii și militanții săi, următoarele: autonomia Transilvaniei (îl considerau un prim pas spre marea unire), introducerea limbii române în administrație, justiție și în celelalte instituții de stat, revizuirea legii naționalităților din 1868, redeschiderea școlilor românești, drepturi și libertăți democratice depline pentru toți cetățenii, indiferent de structura lor etnică și religioasă, etc. Apoi, treptat, renunțându-se definitiv la tactica pasivismului, a fost lansată o luptă politică activă, inclusiv în parlamentul și în celelalte instituții legislative și executive, pentru obținerea autodeterminării, ceea ce însemna de fapt o altă etapă a unirii Transilvaniei cu România. Iar acțiunile întreprinse au culminat cu lansarea Memorandumului și trimiterea acestuia împăratului Franz Josef, la începutul anului 1892. Conținutul acestuia era în cea mai mare parte o continuare a luptei înaintașilor pentru drepturile naționale ale românilor, marcând aici acțiunile de etapă, în primul rând, ale lui Ion Inochentie Micu și ale reprezentanților Școlii Ardelene, ale Junimii Academice Române, spiritul revoluținoar, patriotic, de la 1848 și testamentul nemuritor al lui Avram Iancu, etc., bunăoară, reieșind la iveală din Suplex Libellus Valachorum (1791/1804), pe de o parte argumentele istorice, lingvistice și etnografice, care atestă vechimea și permanența de veacuri ale românilor în Transilvania și pe de altă parte denaturarea adevărului de către autoritățile maghiare, de unde și caracterul tendențios, șovin și arbitrar al legilor cu privire la Transilvania, care îngrădeau românilor accesul la libertăți și drepturi cetățenești elementare. Aceste memorandumuri reprezentau până la urmă, nu doar niște proteste, ci o angajare activă împotriva întregului sistem dualist austro-ungar, a politicii de deznaționalizare și oprimare feroce a românilor, promovată de autoritățile maghiare.
Însă, din motive de strategie națională, într-o primă fază de acțiuni revendicative, memorandumul românilor transilvăneni, nu avea să ridice și problema despărțirii Transilvaniei de Imperiul Austro-Ungar, ceea ce și explică hotărârea PNR de a înainta împăratului memoriul politic, limitându-se doar la cerințele mai sus amintite. Iar printre semnatarii petiției s-au numărat: Ion Rațiu, Gheorghe Pop de Băsești, Vasile Lucaciu, Eugen Brote, Septimiu Albini, Aurel Suciu, Iuliu Coroianu, ș.a. După cum, odată cu deplasarea memorandiștilor la Viena pentru depunerea documentului, la 28 mai 1892, fruntașii PNR au fost însoțiți și de o numeroasă delegație românească, mai exact 300 de persoane, provenite din toate păturile sociale. Din păcate, împăratul Franz Josef, la insistențele guvernului de la Budapesta, refuză primirea delegației, pe motiv că cei care alcătuiau solia nu vorbeau în numele românilor. Prin urmare, fără măcar să deschidă plicul cu revendicările propuse, îl trimite nedesfăcut autorităților maghiare, care nu fac altceva decât să-i acuze pe memorandiști de înaltă trădare și să le deschidă proces, pentru condamnare. Practic, era un proces politic, antiromânesc, ilegitim și nedrept, în urma căruia “inculpații” au primit condamnări grele, de închisoare, de la trei luni până la cinci ani, fiind întemnițați pe teritoriul Ungariei. De menționat că procesul s-a desfășurat la Cluj, între 7-25 mai 1894, totul sub o presiune greu de imaginat, cu avocați și fără alți apărători, iar ca o dovadă de demnitate națională, memorandiștii au refuzat să se apere în limba maghiară, cerând în schimb a fi interogați și de a da răspunsurile numai în limba română, limba lor maternă, strămoșească. Numai că toate aceste acte samovolnice care au culminat cu pedepse și condamnări absolut nedrepte ale unor fruntași ai mișcării naționale române din Transilvania, nu au făcut altceva decât să marcheze un salt major de reafirmare și intensificare a luptei poporului pentru emancipare și unitate națională. Și sunt destule acțiuni de solidaritate cu românii ardeleni, atât în Vechiul Regat, Basarabia și Bucovina, cât și în afara fruntariilor, chiar și în marile orașe europene: Paris, Roma, Madrid, Londra, Bruxelles și Lisabona, sprijin moral care avea să se manifeste prin trimiterea de scrisori și telegrame de felicitare și îmbărbătare, prin mitinguri, adunări populare și moțiuni de susținere și frațietate pentru memorandiștii ardeleni condamnați. Au empatizat cu fruntașii români și unele personalități de prim rang ale vremii, precum: Georges Clemenceau, Casimir Perier, Ed. Gladstone, Emil Zola, Fr. Mistral, precum și regele Carol I, care profitând de presiunea opinei publice de peste hotare, a insistat pe lângă împăratul Franz Josef pentru a-i grația pe memorandiști. Ceea ce s-a și întâmplat, la 19 septembrie 1895.
Așadar, se impunea tot mai imperios problema eliberării Transilvaniei și unirea cu România, existând până la urmă aproape un consens general și la care și-au adus contribuția toate categorile și păturile sociale, presa și publicațiile vremii, reprezentanții de seamă din rândul preoțimii, școlii și culturii române, adică toți cei cu suflet patriotic pentru țara lor. S-au remarcat în mod deosebit societățile culturale Astra, Familia și Liga Culturală, adevărate făclii de lumină și viață spirituală românească, unde și-a găsit vocația și dragostea de neam, între atâția alții: George Coșbuc, Octavian Goga, Vasile Lucaciu, Vasile Goldiș, Iuliu Hossu, Emil Hațieganu, Lucian Blaga, N.Lupu, Ioan Lupaș, B.Delavrancea, N.Iorga, etc. Și într-un final de acțiuni și lupte nesfârșite, eliberarea socială și națională a românilor transilvăneni a devenit posibilă și fără a ignora cumva intrarea României în Primul Război Mondial, alături de Antanta (vara anului 1916) și în urma căruia Imperiul Austro-Ungar a fost nevoit să plece steagurile stăpânirii, deschizând astfel calea Transilvaniei de a se uni cu Patria-Mumă. Astfel, deasupra României reîntregite, înfăptuită prin voință și luptă eroică a neamului românesc, avea să plutească gândurile și speranța unor vremuri cu împliniri și un destin mai bun, în special legate de libertate, demnitate și unitate națională. Iar, în acest an sfânt al celebrării Marii Uniri este de datoria fiecăruia dintre noi, urmași ai nemuritorilor eroi ai neamului, să ne păstrăm sub jurământ solidaritatea, unitatea, integritatea și independența țării. Este tot ceea ce și-au dorit cu mari sacrificii iluștrii noștri înaintași, de la Burebista, Decebal și Mircea cel Mare, Ștefan cel Sfânt și Mihai Viteazul, Horia, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu și Bălcescu, Alex. I. Cuza și Mihail Kogălniceanu, Ion Rațiu și întreaga generație de mari personalități-înfăptuitoare a marelui act de reîntregire statală românească de la 1918. Și atunci, ce poate să fie mai recunoscător și frumos ca în acest an sfânt, al Centenarului Marii Uniri, generațiile de azi și de mâine să rememoreze, cinstindu-și înaintașii pentru jertfele și faptele lor glorioase, decât să ducă mai departe, cu onoare și credință, dragostea și unitatea de neam și deopotrivă garanția deplinei suveranități și integrități teritoriale și spirituale ale patriei noastre comune.
LA MULȚI ANI, ROMÂNIA!
PROF. VASILE IROD
