Încheierea celei de-a doua mari conflagraţii mondiale (1939-1945) a solicitat o reorganizare a lumii, dar una diferită de cea interbelică sau chiar antebelică. Încă din octombrie 1943 aceasta a făcut obiectul discuţiilor între liderii Statelor Unite ale Americii (SUA), Marea Britanie şi Uniunea Sovietică (URSS), bloc politico-militar cunoscut ca Aliații.
În preliminariile Conferinței de Pace de la Paris au avut loc alte întâlniri, precum cele de la Moscova (9-17 octombrie 1944), Yalta (04-11 februarie 1945) şi Postdam (17 iulie-2 august 1945). Întâlnirile de la Moscova şi Yalta au statuat situaţia postbelică a României, plasându-o în spera de influenţă sovietică. La Moscova a fost o întâlnire bilaterală între Winston Churchill şi Iosif V. Stalin, acela fiind momentul când Europa a fost împărţită în aşa numitele „sfere de influenţă” şi a fost una dintre consecinţele majore ale celui de-al doilea Război Mondial, consecinţă care a rămas pentru posteritate sub numele de „acordul de procentaj”. A căpătat acest nume datorită faptului că statele din centrul şi sud-estul Europei au fost împărţite între cei doi după „cheremul lor”. România a intrat în sfera de influenţă sovietică, pentru că în privinţa ei raportul a fost de 90% URSS şi 10% Aliaţii (SUA şi Marea Britanie), dar aceste din urmă procente au fost total nesemnificative în următorii ani. Apoi Stalin era convins că orice armată care ocupa un teritoriu îşi impunea acolo propriul regim politic, prin urmare, după Conferinţa de la Yalta, din Crimeea, a impus în România regimul comunist.
Războaiele sunt urmate de păci, de durată sau efemere, care trebuie câştigate şi păstrate. Astfel că, luptele din teatrele de operaţiuni au fost continuate de luptele diplomatice din cadrul Conferinţei de Pace de la Paris, ţinută în perioada 29 iulie – 15 octombrie 1946 la Palatul Luxembourg. Această conferinţă a definitivat noua lume postbelică, în cadrul ei discutându-se proiectele Tratatelor de Pace dintre puterile învingătoare şi sateliţii Germaniei, respectiv Italia, Finlanda, Bulgaria, România şi Ungaria. La noua conferinţă de pace au participat delegaţii a treizeci şi două de state sub conducerea Marilor Puteri: SUA, Marea Britanie, Franţa, URSS, China. Alături de ele au mai fost şaisprezece ţări cu statut de invitat şi alte şase cu titlul consultativ. Ultima categorie o reprezenta cele cinci state învinse, de aceea „delegaţiile lor îşi puteau exprima punctul de vedere numai dacă erau solicitate, în timp ce eventualele memorii înaintate Conferinţei nu puteau constitui material de lucru” (Gheorghe Onişoru).
În cadrul Conferinței, România a fost invitată pentru a da explicaţii şi pentru a se exprima în legătură cu proiectele Tratatelor de pace. În 30 iulie s-a dat publicităţii proiectul Tratatului de pace cu România, împreună şi cu celelalte tratate, simultan la Londra, Paris, Moscova şi Washington. În Preambul se consemna încetarea stării de război între România şi Naţiunile Unite, unde se mai preciza – inexact şi incorect – că România a intrat în război alături de Naţiunile Unite la 12 septembrie 1944. Nu i se recunoştea, însă, calitatea de cobeligerant, deşi din 23 august 1944 România a luptat alături de Aliaţi în războiul din Est.
Conferința de la Paris s-a desfăşurat „într-o atmosferă plină de tensiuni şi neînţelegeri pe plan internaţional, cele cinci state foste aliate ale Germaniei, printre care şi România, fiind mai degrabă spectatorii luptelor diplomatice prin care au fost scoase în evidenţă dificultăţile pe care învingătorii le aveau în a se înţelege între ei” (Marcela Sălăgean).
În calitate de Vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi Ministru al Afacerilor Străine, Gheorghe Tătărescu (1886-1957) a condus delegaţia României, „flancat însă de comunişti” (Florin Constantiniu), în componenţa sa fiind şi miniştrii Gheorghe Gheorghiu-Dej (1901-1965), Lucreţiu Pătrăşcanu (1900-1954), Ştefan Voitec (1900-1984), Lothar Rădăceanu (1895-1955), Florica Bagdasar (1901-1978), subsecretarul de stat Ion Gheorghe Maurer (1902-2000), ambasadorii Mihai Ralea (1896-1964, Washington), Richard Franasovici (1883-1964, Londra), Simion Stoilow (1887-1961, Paris), generalul Dumitru Dămăceanu (1896-1978), Elena Văcărescu (1868-1947), Şerban Voinea (1894-1969 ş.a. Delegaţia a ajuns la Paris după aproape două săptămâni de la începerea lucrărilor Conferinţei, pe 11 august 1946. Aceasta, „cu mulţi comunişti în componenţă şi care în fapt vegheau să fie apărate interesele… URSS-ului în dauna României, a desfăşurat în ansamblu o activitate laborioasă” (Ioan Scurtu). Opoziţia nu a fost mulţumită de componenţa Delegaţiei, trimiţând o alta la Paris dar nefiind acceptată de conducerea Conferinţei.
În cadrul Conferinţei, Tătărescu a luptat ca României să i se recunoască statutul de ţară cobeligerantă alături de Naţiunile Unite, cât şi recunoaşterea graniţelor ţării, care includeau şi partea din Transilvania recuperată de sub armatele Ungariei hortyste. Deşi intervenţiile şefului diplomaţiei române, Gheorghe Tătărescu, „s-au bucurat de succes” (Marusia Cîrstea), marii lideri ai lumii de atunci au decis doar cum au vrut ei, şi nu în interesul României. Dacă în privinţa pretenţiilor Ungariei, România a avut câştig de cauză, în privinţa cobelireganţei nu s-a repurtat aceeaşi victorie.
Tratatul de pace s-a semnat la 10 februarie 1947, în Sala Orologiului de la Quai d’Orsay, în prezenţa delegaţiilor celor cinci state învinse: Italia, Finlanda, Bulgaria, România şi Ungaria. Din partea României semnatarii au fost Gheorghe Tătărescu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Ştefan Voitec şi Dumitru Dămăceanu. Acest tratat încheia „capitolul dureros” al participării României la cel de-al doilea Război Mondial. La 23 august 1947, cu unanimitate de voturi, Adunarea Deputaţilor din Bucureşti a adoptat Legea nr. 304 pentru ratificarea Tratatului încheiat la Paris, care a intrat în vigoare din 15 septembrie 1947, odată cu depunerea instrumentelor de ratificare la Moscova.
Drd. Bogdan Emanuel Răduţ, Istoric
