În Duminica a 5-a din Postul Mare (a Sf. Maria Egipteanca); Ap. Evrei: 9, 11-14; al Cuvioasei: Galateni 3, 23-29; Ev. Marcu 10, 32-45 (Prevestirea Pătimirilor: Cererea fiilor lui Zevedeu); a Cuvioasei: Luca 7, 36-50 (Pocăinţa femeii păcătoase); glas 1, voscr 9, la Sfânta şi Dumnezeisca Liturghie, Evanghelia ne înfăţişează o femeie păcătoasă, cu numele său de Maria Egipteanca, revelându-ne şi relevându-ne o temă important care este pocăinţa! În felul acesta, calea spre pocăinţă din pustiul Egiptului a Cuvioasei Maria Egipteanca, ne întărește credința că Dumnezeu poate ierta orice păcat, că drumul de întoarcere se află la îndemâna tuturor, că, dacă ne vom îndrepta şi vom ajunge la adevărata pocăință, precum Sfânta proslăvită în chip deosebit în penultima duminică a Postului Mare, fiecare dintre noi, dacă am rătăcit în pustiul necredinţei şi al îndepărtării de Dumnezeu, când orice păcat săvârșit, orice gând necurat ne despart de Izvorul sfințeniei și al bucuriei, prin căință şi pocăinţă suntem cu toții chemați să ne bucurăm de mila și iertarea Preamilostivului Părinte. Desigur, puţin sau mult păcătuind, toţi devenim vrednici de plâns, fii ai întunericului, ai diavolului, dar, pocăindu-ne, pregustăm bucuria părtășiei cu iubirea și lumina Împărăției Cerurilor, numai redevenind fii ai lui Dumnezeu și casnicii Lui, pentru că din osândiți la moartea veșnică şi la focul din iad, ajungem moștenitori ai fericirii nesfârșite, iar, un prim efect al îndreptării îl reprezintă iertarea păcatelor, dobândirea harului milostivirii Atotputernicului Preamilostiv Dumnezeu! Chiar Dumnezeu Însuşi ne poruncește: „Lepădați de la voi toate păcatele voastre cu care ați greșit și vă faceți o inimă nouă și un duh nou” (Iezechel 18, 31), pentru ca să înţelegem că întoarcerea noastră nu constă numai în lepădarea păcatelor, ci şi în debutul unei vieți noi, al unui urcuș nu doar exterior, prin îndepărtarea de rele, dar, mai ales prin urcuşul interior, prin lupta cu gândurile, intențiile și pornirile pătimașe, deoarece, Bunul Dumnezeu ne arată că oricât de jos am cădea, ne putem ridica numai cu ajutorul Său prin încercări ale vieţii, întotdeauna punându-ni-se înainte aceeaşi sfântă răsplată!
,,Pildă de pocăinţă avându-te pe tine, preacuvioasă Marie, roagă pe Hristos să ne dăruiască nouă aceasta în vremea postului”!
Aşadar, Duminica a 5-a din Postul Mare, ce se mai numeşte şi a Sfintei Maria Egipteanca, mai are ca pericopă evanghelică fragmentul despre cererea adresată Mântuitorului Iisus Hristos de către fiii lui Zevedeu, dar, de această dată, ne vom rezuma ca să vedem că Sfânta Maria Egipteanca este pomenită în această zi cu scopul de a ține vie şi mereu trează râvna credincioşilor și pentru a le arăta acestora că virtuţile cu care ei sunt chemaţi să-şi împodobească sufletele pe toată perioada postului au fost împlinite, deoarece: «Pildă de pocăinţă avându-te pe tine, preacuvioasă Marie, roagă pe Hristos să ne dăruiască nouă aceasta în vremea postului; ca în credinţă şi în dragoste să te lăudăm pe tine cu cântări» (Triod, Utrenia Duminicii a cincea din Postul Mare), mai ales că prăznuirea aceasta specială a Sfintei Maria Egipteanca a apărut înaintea celei închinate Sfântului Ioan Scărarul, fiind indicată de unele manuscrise ale Triodului, începând chiar din secolul al XI-lea, deși această instituire nu a fost de la început una generală în tot arealul creștin. O serie de documente au continuat să menționeze în cea de-a cincea Duminică a Postului Mare o Pericopă Evanghelică plină de înţelesuri duhovniceşti pentru viaţa noastră, iar în cultul Bisericii pocăința Sfintei Maria Egipteanca este considerată ca fiind un adevărat exemplu pilduitor al pocăinței și al răstignirii duhovniceşti, după cum spune și o stihiră din cadrul slujbei Vecerniei: «Puterea Crucii Tale, Hristoase, a făcut minune; că şi aceea care mai înainte era desfrânată s-a nevoit cu nevoinţă pustnicească. De unde şi lepădând neputinţa, vitejeşte a stat împotriva diavolului. Pentru aceasta luând şi răsplata biruinţei, se roagă pentru sufletele noastre» (Triod, Vecernia Duminicii a cincea din Postul Mare). Aşadar, a fost venită din Egipt, acolo unde Sfânta Maria a dus, până la un moment dat, o viață de desfrânată, prin dorința de a corupe cât mai mulți bărbați, pentru a-și satisface plăcerile trupești şi unde timp de 17 ani a trăit în desfrânare! Dar, într-o zi, pe când se adunaseră mulți oameni să meargă la Ierusalim, pe vremea închinării la lemnul Cinstitei Cruci, a cerut și ea să meargă împreună cu tinerii, pe drum continuând să păcătuiască. Aşadar, ajunsă în fața cinstitei Biserici, ceva nevăzut o oprea să intre în lăcașul de închinare și, înțelegând că pricina era viața sa păcătoasă, acolo s-a rugat la icoana Maicii Domnului, promițând că dacă va fi lăsată să intre, își va schimba viața și va trăi în curăție. Deci, fiindu-i împlinită rugăciunea, Sfânta Maria a trecut Iordanul și s-a nevoit în post și în rugăciune timp de 47 ani în pustie, înconjurată de îngeri și înălțată în sus, în timpul rugăciunilor sale. Acolo, lupta cu diavolii și cu patimile era atât de puternică, încât adesea sfânta se punea la pământ și nu se mișca, până când nu se risipea ispita! Iar, Sfântul Cuvios Zosima, cel care a găsit-o spre finalul vieții sale și a împărtășit-o, a fost și cel care i-a îngropat trupul în pustie, în secolul al V-lea. De aici, din exemplul Mariei Egipteanca, înţelegem că drumul vieții noastre va trebui să fie dinspre Egiptul faptelor necugetate, al morţii şi al sclaviei păcatului şi al desfrânării, spre Ierusalimul Învierii și al Împărăţiei lui Hristos, fiind orientaţi de cele patru puncte cardinale ale vieții creștine: dragostea de Dumnezeu, smerenia, milostenia și pocăința, având ca îndreptar al drumului Crucea de viaţă dătătoare a Mântuitorului Hristos, pentru ca să avem și noi puterea și curajul Sfintei Maria Egipteanca de a parcurge acest drum, ajungând să fim aleşii Ierusalimului ceresc! Prin căinţă şi pocăinţă, omul îşi face o analiză interioară a sinelui, ajungând la o cunoaștere de sine și, indiferent de rezultat, el nu va deznădăjdui de izbăvire, căci harul divin primit în Taina Mărturisirii îi este salvator. Dar, despărțită de spovedanie, pocăința poate cauza ființei umane mari dificultăți, mergând chiar până la stări depresive, reprobabile, pentru că nu simpla recunoaștere a păcatului şi denunțarea lui se arată benefice, cât, mai ales găsirea mijloacelor de înfrângere a răului pricinuitor de păcate! Nu fiecare pocăință implică spovedania, însă, fără mărturisire pocăința nu ne va dezrobi de păcat, cel mult ne pricinuiește un sentiment de autoculpabilizare pentru a ne descoperi propriile greşeli pe care e bine să le numim, să le înțelegem rădăcinile, să ne căim de relele făcute și să ne eliberăm de ele cu ajutorul lui Dumnezeu prin Taina Spovedaniei! Așadar, pocăința nu se rezumă la o căință pur lăuntrică, strict subiectivă şi patetică prea mărturisitoare, anulând preocuparea omului de a nu mai păcătui şi strădania lui de îndreptare pe calea credinţei. Deși pocăința înseamnă lacrimi, post, înfrânare, rugăciune, spovedanie, ea trebuie să depăşească mâhnirea abstractă a păcatelor săvârșite, manifestându-se prin acte vizibile, prin fapte pozitive, înnoind, astfel, cu adevărat viața noastră, pentru că nimeni, niciodată, nu va putea pretinde că s-a căit suficient, mai ales că pocăința nu se termină nicicând, deoarece creștinul se desăvârşeşte necontenit! Învățătura Bisericii ne îndeamnă la buna chivernisire a existenţei pământene, căci dincolo ne vom înfăţişa la Judecata Înfricoșătoare, iar, în viaţa pământească, e vremea trudei, acolo a odihnei, aici a suferinței, acolo a răsplătirii! Dacă cineva s-ar întreba, de ce Iisus Hristos ne poruncește să ne pocăim în această lume, Ortodoxia nu recunoaște o altă modalitate de însănătoșire din boala produsă de păcat, decât prin căință și mărturisirea la scaunul Sfintei Taine a Spovedaniei pentru a deschide calea spre Sfânta Împărtășanie prin care Dumnezeu ne arată că oricât de jos am cădea, ne putem ridica numai cu ajutorul Său prin încercări ale vieţii, întotdeauna punându-ni-se înainte aceeaşi sfântă răsplată!
Profesor Vasile GOGONEA
