Viaţa Spirituală – Calea, Lumina, Adevărul şi Viaţa! – Dumnezeu ne-a înzestrat cu anumite calități spirituale, cu un suflet de care să ne îngrijim, fiindcă ne înnobilează și ne înfrumusețează sufletul numai valorile spirituale!

În Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (a Lăsatului sec de brânză); Ap. Romani: 13, 11-14; 14, 1-4; Ev. Matei 6, 14-21(Învăţătură despre iertare, post şi neagonisire); glas 4, voscr 4, în Bisericile Ortodoxe din ţara noastră se citește, în cadrul Sfintei Liturghii, Evanghelia despre nevoia de schimbare în bine a omului, fapt ce nu se poate realiza decât din interiorul fiinţei noastre, astfel că suntem chemaţi de către Biserică să ne asumăm starea de postire asumată, de asceză, de umilință smerită, ca forme de pregătire pentru marele Praznic al Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Deloc întâmplător, Biserica a decis așezarea Pericopei în Duminica ce străjuiește începutul Postului Mare, deoarece, la începutul unui astfel de drum, avem cu toții nevoie să medităm la principiile sănătoase oferite de Învăţătura Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În acest fel, ni se vorbeşte despre lucruri cu valoare perenă jalonate de către adevăraţii stâlpi ai vieții morale care evidențiază unele principii fundamentale ale vieții creștine. Adevărata schimbare în bine a lumii și, implicit, a omului, nu vine din exterior, ci întotdeauna din interior, iar, postul ne ajută, prin faptul că ne creează ambianța și ne dă posibilitatea să conștientizăm că cea mai autentică, frumoasă și durabilă schimbare a omului vine dinlăuntrul său! Pentru că acesta este rostul postului, să ne îndrepte înspre cele din lăuntrul nostru, să intrăm în adâncul inimii noastre, să vedem ceea ce ar trebui să mai îndreptăm, fiindcă avem şi multe păcate, multe patimi cărora le devenim robi, când adunăm în suflet mult întuneric, motiv pentru care Biserica a rânduit ca pe parcursul anului, sufletul nostru, mintea noastră, să fie puțin mai atente, să se aplece puțin mai mult înspre latura spirituală a vieții noastre trăitoare şi trecătoare pe acest pământ, mai ales că Dumnezeu ne-a înzestrat cu anumite calități spirituale, cu un suflet de care să ne îngrijim, fiindcă ne înnobilează și ne înfrumusețează sufletul, numai valorile spirituale!

„Din toţi pomii din rai poţi să mănânci. Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”!
Duminica dinaintea Postului Mare aduce în faţa noastră ziua închiderii paradisului şi punerea lui sub paza heruvimilor cu sabie de foc, aşa că primele trei capitole ale Genezei expun, fără simplificare de cuvinte, informaţii legate de om, de opera de creare, realizată într-un mod progresiv, care corespunde planului divin, potrivit căruia, după ce Dumnezeu, în primele cinci zile, a făcut cerul şi pământul, lumina, mările, uscatul şi vegetaţia, soarele, luna şi stelele, după ce a binecuvântat apele şi pământul ca să scoată fiinţe vii, în ziua a şasea l-a făcut pe om, zicând: «Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră» (Facerea 1, 26), şi în acest fel, Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său (v. 27), ca o icoană a originalului sau a arhetipului, mai ales că asemănarea este o identificare a icoanei cu arhetipul. Am putea spune că avem întipărit în noi, haric şi personal, însuşi chipul Fiului lui Dumnezeu! Iar, pentru că asemănarea omului cu Dumnezeu este un proces dinamic pe care îl realizează fiecare potrivit liberului arbitru, în cel de-al doilea capitol al Genezei, Moise, prorocul, prezintă amănunte legate de maniera în care a fost făcut omul: «Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie» (Facerea 2, 7), din care putem înţelege că natura omului este dublă: materială (ţărâna) şi spirituală (suflarea de viaţă), deci, omul a primit viaţă din viaţa lui Dumnezeu. Şi după ce Dumnezeu l-a făcut pe om, a sădit raiul, simbol al veacului viitor, şi l-a pus acolo pe Adam, omul pe care-l zidise, deci, paradisul era chipul omului dinlăuntru, mai ales că în mijlocul acestui paradis, uşor supuşi simţurilor şi materiei erau doi pomi: pomul vieţii şi pomul care mijlocea cunoştinţa binelui şi răului şi care prin ascultare ducea la binele vieţii, iar prin neascultare îl cobora pe om la răul şi întunericul morţii (v. 9). Îndată, Dumnezeu, ca un părinte bun, i-a făcut o concesiune lui Adam, spunându-i: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci. Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (vv. 16-17), fiind vorba, desigur, despre o moarte spirituală, pentru că Adam, după ce a mâncat, a trăit până la 930 de ani! Se spune că pomul acesta avea roade de tot felul, care nu se stricau şi nu se împuţinau niciodată, iar, atenţionarea Lui Dumnezeu este condiţionată de o singură oprelişte, cu toate că nu opreliştea îl va face pe om muritor, ci neascultarea, adică, exercitarea liberei sale alegeri, deci, înţelegerea greştă a libertăţii de către om va fi cauzatoare de moarte. Ca urmare, în această atmosferă paradisiacă, Dumnezeu a găsit de cuviinţă să-i facă omului ajutor pe măsură, ca să nu fie singur şi a coborât un somn greu asupra lui Adam, ca să participe într-un mod profetic sau vizionar la opera de creare a femeii, fiindcă, Adam, fiind în somn, Dumnezeu a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne, deci, coasta luată din Adam a făcut-o femeie, după care Adam, văzându-o, a zis: «Iată, aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea» (vv. 21-24), vrând să arate înrudirea dintre ei, mai ales că în această stare ei aveau o frumoasă relaţie de comuniune şi comunicare cu Dumnezeu. Dar, deşi erau amândoi goi, ei nu se ruşinau (v. 25) pentru că erau învăluiţi în haina de slavă a lui Dumnezeu, acea haină luminoasă despre care ne vorbeşte una dintre cântările de la Botez: «Dă-mi haină luminoasă, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină», numai că un duh rău, vorbitor, care a lucrat prin şarpe, a trezit curiozitatea femeii, zicându-i: «Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?» (Facerea 3, 1), după care femeia a căutat să-i dea un răspuns, întrucât, fiind ea dintru început în omul creat, auzise atunci când Dumnezeu a pus interdicţia: «Roade din pomii raiului putem să mâncăm; numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului, ne-a zis Dumnezeu: ,,Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!”» (vv. 2-3). Diavolul cel viclean şi rău, auzind răspunsul Evei, a căutat să strecoare în sufletul ei şi mai adânc îndoiala şi să-i cultive orgoliul egoist, de aceea, şi-a schimbat planul, căutând să-i aprindă femeii dorinţa de mărire şi să o convingă că Dumnezeu ar avea interese egoiste, motiv pentru care nu ar vrea ca oamenii – mâncând din pom – să ajungă atotcunoscători. Mai ales că în acest sens, îi spune: «Nu, nu veţi muri!» (v.4), chiar, mai mult, mâncând, vor fi dumnezei, pentru că «în ziua în care veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul» (v. 5). Aşadar, Eva a fost înşelată, fiindcă ispititorul diavol o face să uite sensul duhovnicesc al celor spuse de Dumnezeu, iar, odată cu aceasta, va uita şi de avertizarea că va muri. Din păcate, nişte poame şi pofta nesăbuită ajung să hotărască soarta omului şi aceste poame rup unitatea dintre Dumnezeu şi om, dintre Adam şi Eva. Mai mult, Eva, mama vieţii, întinde mâna spre poamele morţii şi în felul acesta, socotind că rodul pomului este bun de mâncat, nu numai plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi au mâncat amândoi (v. 6), iar, din clipa aceea, pentru ea nu a mai existat Dumnezeu şi se simţea stăpâna absolută a raiului, deci, amăgirea îngerului cu apucături de diavol a reuşit, Adam şi Eva au ajuns ca să cunoască binele şi răul, li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi” (v. 7), după care s-au golit de Dumnezeu şi aceasta le-a fost singura descoperire, goliciunea, căci, văzându-se goi şi, mai ales, lipsiţi de slava lui Dumnezeu, s-au ascuns printre pomii raiului (v. 8). Dumnezeu l-a mustrat pe Adam, încercând prin aceasta să-l conştientizeze de nebunia idolatră sădită în el prin amăgirea şarpelui, prin înlocuirea ascultării de Dumnezeu cu pofta pe care le-a trezit-o privirea poamelor, mai ales că năzuinţa duhovnicească după Dumnezeu, coordonată ontologică fundamentală a fiinţei umane, a fost înlocuită de o necesitate fiziologică exagerată, de o apucătură instinctivă care va degrada persoana umană până în zilele noastre. Iar, pentru ca nu cumva neascultătorii Adam şi Eva să mănânce roade din pomul vieţii şi astfel să dăinuiască răul în veci, Dumnezeu i-a scos afară din paradis, din grădina Edenului, deci, prin aceasta, din nemuritori au devenit muritori, fiindcă, nu au pierdut numai starea de fericire, ci şi locul în care s-au simţit fericiţi, astfel că Pericopa Evanghelică a Duminicii dinaintea Postului Mare excelează prin îndemnuri prin care Domnul îi sfătuieşte pe oameni să insiste asupra aspectelor ce țin de interiorizarea credinței, în detrimentul celor care privesc aplicarea ei formală, şi cere ca milostenia să se facă discret, pentru a fi dincolo de exemplul negativ al fățarnicilor, ca o dovadă că Dumnezeu ne-a înzestrat cu anumite calități spirituale, cu un suflet de care să ne îngrijim, fiindcă ne înnobilează și ne înfrumusețează sufletul, numai valorile spirituale!
Profesor dr. Vasile GOGONEA