În Duminica a 11-a după Rusalii; Ap. 1 Corinteni 9, 2-12; Ev. Matei 18, 23-35 (Pilda datornicului nemilostiv), glas 2, voscr. 11, în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica noastră Ortodoxă este rânduit să se citească din Sfânta Evanghelie un text plin de învăţăminte duhovniceşti care pune în evidenţă capacitatea de a ierta pe cel care ne-a greşit şi care se dovedeşte o mare taină a sufletului, deoarece omul care iartă este un om puternic, un om liber, iar, un om slab se dovedeşte acela care nu iartă, care este un sclav, parcă înlănțuit de o prejudecată îndreptată spre cel care l-a jignit sau l-a rănit în orgoliul sau în mândria personalităţii sale. Acela care nu iartă este urmărit în orice clipă de dorința răzbunării, pentru a răsplăti cu aceeași monedă sau chiar mult mai aspru pe cel care l-a supărat într-un anumit moment al vieții, fiind copleşit de puterea întunericului, pentru că inima și mintea lui sunt întunecate și nu au posibilitatea să împlinească legea Domnului, spărgând lanțul urii și al dorinței de răzbunare, motiv pentru care spunem că acela care are capacitatea de a ierta se aseamănă cu Dumnezeu, Cel Care iartă atât de multe. Acesta este şi motivul pentru care spunem că Pilda mai sus amintită, redată numai de către Sfântul Evanghelist Matei (18, 23-35), constituie răspunsul dat de către Mântuitorul Iisus Hristos lui Petru la întrebarea stânjenitoare: «Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare, până de şapte ori? (Matei 18, 21), după care Hristos i-a răspuns: ,,Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte” (Matei 18, 22), mai ales că cifra «şapte», la iudei, exprimă desăvârşirea, ceea ce înseamnă că poţi greşi fratelui tău de 490 de ori, astfel că de «70 de ori câte 7», în calculul matematic al lui Dumnezeu, înseamnă nu de 490 de ori, ci, mult mai mult, aproape de infinit, pentru că Dumnezeu îngăduieşte iertarea datoriilor noastre la Înfricoşata Judecată, şi vedem că i-a oferit datornicului posibilitatea ca la sfârşitul vieţii sale, să se poată îndrepta!
«Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot!». (v. 26)
Aşadar, «Pilda datornicului nemilostiv» aduce în atenţia noastră comportamentul unui împărat «care a voit să se socotească cu slugile sale», mai ales că noţiunile de bilanţ financiar periodic sau de balanţă financiară se regăsesc mereu în contabilitate, chiar şi în cea bisericească. De aceea, începând să se socotească datoriile, împăratului i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi, acesta fiind cel mai mare număr folosit în calculul monetar din zona Orientului şi a Israelului, deoarece un talant cântărea 43,620 kg de argint sau 49,077 kg de aur, iar, unii specialişti financiari consideră că un talant cântărea 34,272 kg de aur. Sfântul Evanghelist Matei nu precizează, dacă talanţii erau din aur sau din argint, însă, dacă facem un calcul matematic elementar, aflăm că respectivul datornic avea o datorie de aproximativ 436 t de argint sau 490 t de aur, deci, o cantitate incredibil de mare şi greu de suportat chiar şi pentru o ţară, dar, pentru o singură persoană! Mai aflăm că la vremea bilanţului contabil, neavând cu ce să plătească, stăpânul a poruncit ca datornicul să fie vândut el şi femeia şi copiii, cu toate câte le avea, ca să plătească datoria, pentru că nu accepta ca să rămână în pierdere. Atunci, el trebuia ca să-şi recupereze paguba, prin vinderea datornicului şi a familiei lui, ca sclavi, după care urma confiscarea bunurilor mobile şi imobile. Îngrozit de pedeapsa care âl aştepta, datornicul a recurs la o formă de rugăminte, însoţită de câteva gesturi liturgice: «Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot» (v. 26), iar, în mod firesc şi surprinzător, rugămintea sa, aşa cum ne spune Sfânta Evanghelie, i-a fost ascultată: «Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria», (v. 27), mai ales că, făcând un calcul cumpănit, vom constata că prin vinderea lor, stăpânul nu putea să-şi recupereze paguba, ţinând cont că valoarea unui sclav era între cinci sute şi două mii de dinari, aşa că stăpânul a preferat să-l elibereze pe datornic şi să-i şteargă toată datoria. Astfel, dintr-un parteneriat cu Dumnezeu, omul iese tot timpul, cum s-ar spune, în câştig, numai că, paradoxal, lucrurile stau altfel în cazul parteneriatelor discutabile dintre oameni, pentru că, după ce i-a fost iertată datoria, acel slujitor, ieşind de la împărat şi întâlnind pe unul dintre cei care slujeau împreună cu el şi care-i datora o sută de dinari, a pus mâna pe el şi sugrumându-l i-a zis: «Plăteşte-mi cât îmi eşti dator» (v. 28). Dar, pledoaria datornicului din acel moment pentru amânarea plăţii: «Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti» (v. 29), din păcate, nu a fost primită, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce îi va plăti datoria (v. 30). Suma datorată de acesta era infimă, în comparaţie cu suma care i-a fost iertată lui (un dinar cântărea doar 4,5 grame de argint) şi totuşi, el nu a vrut să renunţe la ea. Atitudinea slujitorului care beneficiase de bunăvoinţa stăpânului său s-a arătat a fi de neînţeles şi comportamentul său nu a rămas fără efect, ci, a atras atenţia celor din jur, pentru că: «Celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s-au întristat foarte şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate» (v. 31). Atunci, supărat, pe bună dreptate, stăpânul, chemându-l, i-a zis: «Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine?», motiv pentru care în loc să fi beneficiat de şansa care i s-a oferit, datornicul nemilostiv a lucrat în aşa fel încât darul milostivirii să-i fie anulat: «Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-şi va plăti toată datoria» (v. 34). În acest fel, asistăm la o sentinţă dreaptă şi pentru veşnicie, căci anul jubileu, ce prevedea eliberarea sclavilor, nu stipula nici o graţiere, iar, stăpânul s-a mâniat pentru că datornicul nemilostiv nu l-a iertat pe fratele său (v. 35) şi nu a fost îngăduitor cu cel aflat la necaz, ştiindu-se că Dumnezeu îngăduieşte iertarea datoriilor noastre la Înfricoşata Judecată, şi vedem că i-a oferit datornicului posibilitatea ca la sfârşitul vieţii sale, să se poată îndrepta!
«Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine»?
În concluzie, putem spune că parabola aceasta are şi o dimensiune eshatologică, pentru că vizează chiar Judecata de Apoi: ,,Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre” (v. 35). Evident, că Stăpânul adus în discuţia parabolei este Însuşi Dumnezeu, iar slugile datornice suntem noi, oamenii păcătoşi, pentru că toţi avem câte 10 mii de talanţi debite la Dumnezeu şi ne naştem cu această datorie faţă de Creatorul cerului şi al pământului! Deci, Dumnezeu, prin iertarea acordată, i-a oferit datornicului nemilostiv posibilitatea ca înainte de sfârşitul vieţii sale, să se poată îndrepta, numai că el, după ce a primit iertarea, s-a purtat inuman şi nedrept cu datornicul său! Bunul Dumnezeu, pe de o parte, îi iertase datoria celui nemilostiv, iar pe de altă parte, îl lăsase liber, ceea ce înseamnă că e vorba despre două măsuri după care Dumnezeu conduce lumea: prima este cea a milei, care este ascunsă în milostivirea dumnezeiască transformată în iubirea noastră faţă de aproapele, iar, cea de-a doua este cea a judecăţii dumnezeieşti. Numai atunci când iertarea ce purcede de la Dumnezeu produce disponibilitatea de a ierta, Mila Lui Dumnezeu garantează iertarea datoriilor noastre la Înfricoşata Judecată. Însă, cel care abuzează de darul lui Dumnezeu, asemenea slujitorului nedrept şi datornic nemilostiv, va fi confruntat cu deplina severitate a judecăţii, ca şi cum n-ar fi primit niciodată iertarea! În cele din urmă, acesta este aruncat pe mâna chinuitorilor, până ce-şi va plăti datoria, fiindcă alternativă la Judecata de Apoi nu există, iar, Dumnezeu a trecut de la mila secondată de iubire la dreptate şi la pedeapsa meritată! În fine, Parabola ne atrage atenţia asupra modului cum trebuie să fie comportamentul fiecăruia în relaţia cu aproapele nostru, folosindu-ne exclusiv de milostivirea generoaă şi iubitoare a Bunului Dumnezeu, Care îngăduieşte iertarea datoriilor noastre la Înfricoşata Judecată, când vedem că i-a oferit datornicului posibilitatea ca la sfârşitul vieţii sale, să se poată îndrepta!
Vasile GOGONEA
