Simțea. Mintea plăsmuia, febril, contururile. Cu toate acestea mâinile sale nu se ridicau la înălțimea plăsmuirii. Nu putea da glas și aripi fantasmelor care-i populau imaginația. Și cât ar fi vrut! Le simțea cetluite, undeva între imaginar și real… Nu spusese nimănui și nici nu arătase încercările sale cuiva… La ce bun? Încă nu putea elibera ceea ce simțea…
Ca ucenic în bijuterie nu era lăsat să facă prea multe. Abia deprindea tainele: topire, turnare, laminare… Își lua notițe conștiincios, iar la practică dovedea mână sigură. Meșterul bijutier și colegii îl apreciau. Însă mai era mult până departe… Așa, se terminase încă o zi de lucru… Ajuns acasă, își puse la încălzit restul de mâncare și-și turnă, absent, încă o ceașcă de cafea… Trebuia să prindă cumva imaginile care-i zburdau prin minte. Desena bine, deși nu credea despre sine că avea cine știe ce talent. Dezveli coala albă a caietului… mâna schiță conturul… apoi detaliile… era frumos dar nu era ceea ce-și imaginase el! Cu sprâncenele încruntate smulse foaia și o aruncă, nervos, în coșul de sub masă… Simultan, mirosul de ars împânzi odaia: ,,Mâncarea!” O uitase pe foc ! ,,Alergă! Cratița era arsă… Închise butonul aragazului și deschise, larg, geamul.” ,,Poftim, de mai creează !”… Acum avea și o cratiță de curățat! Și-i era foame… După mai multe încercări, considerate insuficient de bune, se lăsă păgubaș… Seara îl prinse flămând, trist și descurajat. Se cuibări în pat, bătut de gânduri… După un timp, adormi. Târziu, în jurul orei trei din noapte se ridică din pat… aprinse mica veioză de pe noptieră, luă caietul și creionul… Cu ochii aproape închiși, pe jumătate dormind, schiță ceea ce visase… Nu stătu să analizeze. Stinse veioza și se așternu somnului. Un somn liniștit… Sunetul strident al alarmei telefonului puse de cu seară îl trezi… Într-o jumătate de oră era gata! În trecere, pe lângă masă, luă caietul cu schița din noapte. Desenul era curat, clar, fără cusur… modelul floral, delicat, minimalist… În sfârșit, mâna sa dăduse glas sufletului! Ajuns, deși cu multă emoție și temeri deopotrivă, reuși să strecoare rugămintea unei evaluări, meșterului-bijutier: rezultatul fu mai mult decât sperase! Avea stofă, talent și determinare, i se spusese… În ziua aceea, lucră cu inima cântând, știind că se apropia clipa succesului!… Și avu un singur regret: că nu putea comprima timpul!
…
Mulți ani după, atelierul de bijuterii al domnului B. era cel mai căutat din oraș… Mulți îi călcau pragul dorindu-și bijuterii unicat, lucrate cu grijă și dăruire, de la schiță până la finisare… Făcea totul singur, inclusiv țintuirea pietrelor…Putea da viață, unor bijuterii simple sau elaborate, după dorință – avea cea mai modernă aparatură… Însă, fiecare bijuterie, prindea contur pe foaia unui caiet cu pătrățele…Odată deschisă ușa, înăuntru, te întâmpina o altă lume… Fiecare obiect de podoabă își spunea povestea… domnul B. punea câte un ciob din suflet propriilor creații ca și modelelor cerute de clienți… Asculta, cu multă atenție, notând din când în când, ceva, într-un carnețel… Doi ochi verzi, mari, sub ochelari cu rame groase, obrajii palizi, trași… Asta ar fi putut spune cei mai mulți despre el… Cei care-l cunoșteau însă, cu adevărat, îi știau și zbuciumul și truda… nopțile nedormite, cocoloașele de hârtie aruncate în coș… și, într-un final, victorioasă, creația… Se bucura de fiecare dată, cu fiecare obiect făurit, din tot sufletul, la fel cum o făcuse atunci când izvodise și lucrase prima sa bijuterie – un inel cu care împodobise – la ceas aniversar, mâna muncită a celei care-i dăduse viață…
……
Fiecare dintre noi, oferă, odată în viață, cu o ocazie specială, cuiva drag, o bijuterie, care impresionează prin desen, finețe, finisare… Să nu uităm să alăturăm dragostei cu care dăruim și încântării care-i însoțește primirea, și recunoștința pentru nopțile nedormite, dăruirea și truda celor care i-au făcut posibilă existența…
Doina Pînișoară Dafincescu
