,,E unul care cântă mai dulce decât mine?
Cu-atât mai bine țării, și lui cu-atât mai bine.
Apuce înainte ș-ajungă cât de sus.
La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus.”
Vasile Alecsandri
,,Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,
Ce cu basmul povesteşte – veselul Alecsandri,
Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum secolii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.”
Mihai Eminescu
Aşa cum reiese din amintirile lui Iacob Negruzzi, Gheorghe Panu, Ioan Slavici şi ale altora, la cenaclurile „Junimii”, domnea „o dezordine plăcută şi spirituală”, era o libertate completă, veselia, glumele, anecdota primau, cei care citeau nu erau deloc menajaţi, li se spunea adevărul, prin urmare, nu era o societate care să impună o atmosferă gravă, cu statute, prezident şi viceprezidenţi, dimpotrivă, junimiştii se tratau cu familiaritate, nelipsind nici poreclele. Deviza junimii era: „Entre qui veut, reste qui peut”. În schimb, nu acelaşi lucru se petrecea când venea Vasile Alecsandri. Despre prestigiul şi autoritatea de care se bucura din partea junimiştilor, aflăm din „Amintirile” lui Gheorghe Panu:
„Într-o vineri, Vasile Tasu veni la mine şi îmi zise: Deseară să vii numaidecât la „Junimea”, vine Vasile Alecsandri. Era un eveniment…Alecsandri venea foarte rar la „Junimea”, însă, când venea, atunci şedinţa lua o solemnitate deosebită, mai întâi glumele şi aruncăturile de pernă din partea d-lui Pogor încetau, fiecare avea un aer serios şi constrâns…”
„Toată lumea era cu urechea şi cu ochiul înspre uşa de intrare, aşteptând pe bardul Moldovei. Bardul însă nu venea, bardul se făcea aşteptat”. „Eminescu începe a citi traducerea. După vreo zece versuri, o mişcare se face: un bărbat scurt de statură, ras, cu mustăţi groase şi tăiate la capăt, cu un aer mândru şi cu o căutătură rece, intră în sală. Era Vasile Alecsandri, îl vedeam pentru prima oară. Toată lumea se scoală în picioare. Alecsandri se îndreaptă spre dl. Maiorescu, căruia îi strânge mâna, apoi dă mâna cu dl. Negruzzi şi dl. Pogor, iar pe rest îl salută cu o mică clătinare din cap şi se aşază pe un fotoliu pe care dl. Maiorescu şi dl. Negruzzi i-l pun la dispoziţie cu grăbire”. „Când vorba era de Alecsandri – îşi aminteşte Slavici – lucrurile se petreceau altfel. El avea, pe lângă vaza omului politic, şi autoritatea scriitorului care săvârşise o lucrare de patruzeci de ani, şi ziua când el lua parte la serată era sărbătoare”. De fapt, dacă privim medalionul „Junimii”, ochii se îndreaptă imediat spre portretul lui Vasile Alecsandri, ieşit în evidenţă, atât prin situarea lui în centru, cât şi prin mărimea acestuia. Aceeaşi atmosferă solemnă căpăta cenaclul „Junimii” când citea din creaţiile sale „bardul” naţiunii, iar când citea, de cele mai multe ori se uita la Mihai Eminescu.
O parte din scrierile sale, mai ales pastelurile, apar în „Convorbiri literare”. Despre colaborarea scriitorului la revista „Junimii”, căpătăm informaţii din corespondenţa cu Iacob Negruzzi, redactorul acesteia. Dintr-o scrisoare a lui Iacob Negruzzi, din 2 februarie 1869, luăm la cunoştinţă despre intenţia „Junimii” de a edita întreaga operă a lui V. Alecsandri, opera omnia. La această scrisoare, îi răspunde la 10 februarie, mulţumind pentru oferta „Convorbirilor literare” şi făcând propuneri pentru formatul ediţiei. Deşi colabora frecvent la „Convorbiri literare”, Alecsandri nu era întotdeauna mulţumit de ceea ce se publica în paginile acesteia, pentru care îşi prezenta adeseori obiecţiile în corespondenţa ce o purta cu Iacob Negruzzi. „Una” din cele mai frumoase însuşiri ale lui Vasile Alecsandri – spunea Ioan Slavici – era slăbiciunea pe care o avea pentru scriitorii mai tineri şi mai ales pentru Mihai Eminescu, pe care îl socotea mai presus de sine în ceea ce priveşte cultura generală şi pregătirea tehnică”. Sentimentul de încântare, de stimă şi de apreciere era reciproc. Eminescu nutrea faţă de Alecsandri o mare admiraţie, exprimată în poezia „Epigonii”, scrisă după ce poetul citise „Santinela română”. La 10 octombrie 1883, Alecsandri îi scria soţiei sale: „ Nu cred că pot pleca înainte de sâmbătă, căci afară de istoria cu Sulzer m-au rugat mai multe persoane să fac vineri o conferinţă publică pentru ca cu banii ce s-or aduna să se poată trimite pe bietul Eminescu la casa de nebuni din Viena”. Poetul „Luceafărului”, bolnav, trebuia să plece la Viena. Vineri, 14 octombrie 1883, Vasile Alecsandri a citit la Ateneul Român „Fântâna Blanduziei”, „în folosul unui scriitor sărac şi bolnav”, cum anunţa, cu discreţie, afişul. „Astăzi la 3 ore – scrie Paulinei – fac o conferinţă în folosul nenorocitului Eminescu. Cu banii adunaţi se va trimite sărmanul la casa de nebuni din Viena”. Lui Ioan Ghica, doritor să cunoască măcar un fragment din această conferinţă, îi scrie la 22 octombrie 1883: „Îmi ceri să-ţi trimit câteva fragmente din conferinţa mea? Nu mai am nicio firimitură, publicul înghiţând totul cu o graţie încântătoare; dar pot să-ţi spun cu oarecare mândrie că am făcut o reţetă de aproape 2000 de franci pentru nefericitul Eminescu … în ciuda lui Macedonski. Bolnavul va fi în curând transferat la Viena într-o casă de sănătate. Să dea Dumnezeu să se vindece!” Aflând că se pregăteşte un volum cu publicarea poeziilor lui M. Eminescu, (Ediţia Princeps, 1883), Alecsandri îl consideră „unul din marii poeţi ai României” şi adaugă: „Natura a fost nedreaptă în privirea lui. E bine ca noi să redregem a ei cruntă nedreptate, dând lui Cezar ce este al Cezarului”. Se cunosc observaţiile critice laudative referitoare la drama istorică „Despot-Vodă”, exprimate de M. Eminescu, prin care scoate în evidenţă calităţile acesteia: limba, acţiunea, realizarea caracterelor şi lirismul.
Iată două fragmente:
„Despre drama însăşi puţine avem de spus – E, fără nicio contestare, drama cea mai bună ce s-a scris în limba noastră, plină de acţiune, aici de puternice, colo de gingaşe simţiri, dar pe deasupra tuturor calităţilor acestora, versul şi limba privighetorii de la Mirceşti răpeşte auzul şi simţirile”. „Pe lângă energia rară a pasajelor dramatice, înălţimea şi dulceaţa peisajelor lirice ale dramei fac din acestea nişte adevărate pietre scumpe ale literaturii române. În aceste pasaje s-aud glasurile luncii de la Mirceşti şi se pare că auzi:
„Pe ale îngerilor arfe lunecând mărgăritare” A existat tendinţa din partea unor scriitori şi oameni de cultură ca atunci când a fost necesar să emită judecăţi asupra valorii lui Vasile Alecsandri, să-l pună în comparaţie cu Mihai Eminescu.
Titu Maiorescu, prin articolul „Poeţii şi critici”, scris în 1886, ia atitudine faţă de intenţia lui Barbu Ştefănescu-Delavrancea şi Al. Vlahuţă care căutau să-l înalţe pe Eminescu prin coborârea lui Vasile Alecsandri. După ce criticul literar prezintă o situaţie similară din literatura franceză, afirmaţia este concludentă:
„O asemenea alăturare este nedreaptă”. În final, Titu Maiorescu enumeră meritele lui Vasile Alecsandri. Criticii literari, Garabet Ibrăileanu şi Şerban Cioculescu, împărtăşesc opinia înaintaşului lor. Chiar dacă opera lui V. Alecsandri este o sinteză de clasicism („Pasteluri”, comedii şi cele două drame: „Fântâna Blanduziei” şi „Ovidiu”), romantism („Legende”, „Despot-Vodă” şi unele lucrări în proză) şi realism (comedii, proză), Garabet Ibrăileanu observă că, temperamentul, este un clasic, „a avut natura cea mai echilibrată din lume”, dar trăieşte într-o epocă în care Europa este dominată de curentul romantic, având influenţă asupra operei sale. Criticul literar mai are în vedere universalitatea şi mărimea operei sale, să nu uităm că Vasile Alecsandri a cultivat toate genurile şi aproape toate speciile literare. La aceasta, se adaugă activitatea poetului pusă în slujba evenimentelor de la 1848 şi ale Unirii, fiind considerat unul din creatorii României moderne. Desigur că poezia lui Eminescu pune în umbră poezia lui Vasile Alecsandri, dar ei aparţin unor generaţii diferite. De asemenea, Şerban Cioculescu consideră că a face comparaţie între cei doi scriitori „necontemporani” este un act de injustiţie şi de ingratitudine.
Şi incisivul critic pune accent pe multilateralitatea preocupărilor sale politice, culturale şi literare. Alecsandri este considerat „întâiul ambasador al mesajului nostru popular în Occident”, el a contribuit la integrarea literaturii române între cele romantice. Următorul fragment este semnificativ pentru opiniile lui Şerban Cioculescu:
„Diversitatea de temperament dintre poetul căruia-i ardea până între degete şi cel care scria la rece,, cu o combustiune spirituală, ce e drept, cu totul alta, n-a împiedicat stima reciprocă. Alecsandri şi-a plătit datoria de recunoştinţă pentru menţiunea din „Epigonii”, cu acea lectură publică din 1883, în folosul internării geniului prăbuşit. Dar şi-a plătit-o mai ales cu acel generos salut către tânărul care admitea el, cânta „mai dulce” decât dânsul şi căruia îi ura cu sinceritate o ascensiune continuă. Zborul cosmonautului liric român era frânt, în acea clipă, pentru totdeauna, dar după ce atinsese înălţimile cele mai neajunse. „Luceafărul” său a întunecat şi va mai întuneca multă vreme „Steluţa” înaintaşului său. Aşa se şi cuvine. Nu este drept însă ca gloria lui Eminescu să se alimenteze din dispreţul sumar al operei lui Alecsandri, suprapusă peste o epocă de mari frământări născută din miezul lor şi biruitoare în condiţiile cele mai grele de luptă!” După opinia sa, Eminescu „rămâne la o altitudine neatinsă de niciunul dintre urmaşii săi”. Şi totuşi există unele similitudini între cele două personalităţi ale scrisului românesc.
Amândoi au manifestat un interes deosebit pentru creaţiile folclorice, au intuit rolul acestora în regenerarea lirismului cult, folosind filonul poeziei populare ca izvor de inspiraţie. Amândoi au contribuit la formarea şi dezvoltarea limbii române literare. Amândoi şi-au adus contribuţia la reformarea lirismului românesc, Eminescu, bineînţeles, a impus cea mai importantă reformă poetică din literatura română. Astfel se va scrie, în poezie, după M. Eminescu. Faţă de poezia anterioară (Cârlova, Rădulescu, Alecsandrescu) cu versul lung şi greoi, Alecsandri apropie versificaţia de limba vorbită şi de versul popular, caracterizată prin naturaleţea exprimării şi limpezimea clasică, cu o topică firească. În acest sens trebuie interpretată aprecierea lui D. Bolintineanu, precum că „de atunci poezia se români”. Amândoi au înavuţit literatura cu noi specii literare. Prin Eminescu, poezia trece din zona istorismului în zona esteticului. Amândoi și-au iubit țara, acest colț de rai, această grădină a Maicii Domnului, lăsată nouă în dar de înaintașii noștri, cu mari sacrificii secole de-a rândul. Personalităţi copleşitoare, fiecare om al timpului său, care i-au impresionat, prin activitatea lor, pe contemporani, s-au implicat în viaţa poporului român, au nutrit un ideal social, au criticat politicianismul epocii. Prin termenul „pocitură” cu valoare de epitet, ambii îl aveau ca ţintă pe fruntaşul liberal C.A.Rosetti. Eminescu preia acest termen („Scrisoarea III”) din diatribele înaintaşului său, V. Alecsandri, îndreptate împotriva aceluiaşi corifeu liberal:
„Eu, nedeprins cu tina, mă ţin de ea departe
Şi-aştept să văd sub trăsnet hidoasa pocitură
Care-a sădit în ţară invidie şi ură”
Ungureanu E Constantin
