(Nuvelă publicată în vol. „La vârsta senectuții”)
Toamnă bogată și frumoasă ca în acel an, demult nu mai fusese. Pomilor, aproape că li se frângeau crengile sub greutatea fructelor. Podgoriile erau pline de rod și șefii de ferme își făceau probleme; – că se apropia culesul și nu prea aveau cu cine să-l facă. Lanurile de porumb așteptau și ele să-și ofere rodul, iar silozurile din gări erau pline cu grâul treierat în acea vară. Marieta începuse să se pregătească pentru a merge în delegație cu documentele de propuneri pentru mărirea salariilor. Era mândră de ea că-i băgată în seamă de domnul revizor și, culmea, îi plăcea și ei de el. Știa cum să se poarte cu un bărbat să-l facă fericit și apoi, crede că nici Dan, soțu-său, vine așa curat pe acolo pe unde merge. Și acum simțea fiorul care a pătruns-o atunci când Panait, inspectorul șef, a apucat-o delicat de mână. Era într-o seară și, stând lângă el, îi căuta un act în dosarul luat din arhivă. Modul și maniera în care tot timpul au discutat, aerul degajat și elegant emanat, cultura vastă pe care o poseda: i-a vorbit despre spectacolele de teatru, de operă, de filmele vizionate și cărțile citite, de s-a emoționat la ideea că s-ar putea s-o întrebe ceva și să nu fie în măsură să-i răspundă. Era hotărâtă să rămână la un hotel, mai ales că a doua zi era Duminica.
Cu două seri înainte de plecare, a mers la frizerițele ei pentru a-și aranja coafura. Sub masca fierbinte, prin gând i se derula un spectacol mirific. Se vedea așteptată, așa cum îi plăcea: cu atenție și multă tandrețe. Directorul primise telefon că „sâmbătă 15 septembrie la orele opt propunerile să ajungă la Centrală și o pusese în gardă să se pregătească de plecare. Acasă ea trebuia să-și aranjeze totul și să justifice absența. Asta pentru vecini, că teama soțului n-o avea, acesta fiind plecat din oraș pentru mai mult timp. În dimineața zilei sorocite, s-a sculat mult mai devreme. Noaptea nu prea dormise și când s-a uitat în oglindă i s-a părut că la ochi are cearcăne proeminente. Și-a încălzit apă pe aragaz și s-a spălat îndelung aproape peste tot, cu toate că seara făcuse un duș cu apă caldă de la centrală. După aceea s-a îmbrăcat cu desuurile cele mai fine, s-a rujat și s-a parfumat discret peste tot pe unde a crezut. Cu gândul dus la ziua ce o aștepta a luat în gură ceva frugal. S-a spălat pe dinți și, cu poșeta burdușită de toate actele trebuincioase, a ajuns pe peronul gării unde a aflat că trenul personal, cu un vagon de clasa întâi și șase de clasa a doua, avea o întârziere anunțată, de 20 de minute.
„Ăsta nu-i semn bun, de la plecare îmi merge prost! Cam pe unde o fi prins vagonul de clasa întâi ca să știu unde să aștept?” …gândi Marieta mișcându-se domol pe peronul aproape gol.
– Unde mergeți doamnă Marieta așa denoapte? o întrebă intempestiv Costel Pungan, cunoștință veche de pe strada unde locuia.
– Sunt convocată la Centrală cu niște documente, dar văd că am ghinion de la plecare, că trenul are întârziere. Și trebuia să fiu prezentă acolo la ora opt!
– Așa vine în fiecare zi. Știu fiindcă fac naveta cu el, dar pe drum recuperează ce-a pierdut. Până se termină cu lucrările începute pe defileu are restricții de viteză. La ce clasă aveți bilet? întrebă vecinul Costel cu gândul că ar avea cu cine vorbi timp de o oră cât dura drumul lui.
– La clasa întâi, că merg în misiune și mi se decontează, îi răspunse Marieta cu mândrie în glas.
Prin difuzorul stației, se auzi un semnal muzical, apoi călătorii de pe peron fură anunțați că: „trenul cursă de persoane din direcția…sosește în stație la linia întâi. Staționează cinci minute și pleacă în direcția…
*
Până să ajungă unde era agățat în garnitură vagonul de clasa întâi, călătorii din tren, deja coborâseră. De la fereastra compartimentului al patrulea, geamul era coborât și o tânără privea cu interes mișcarea anemică într-o gară a unui oraș de provincie.
Marieta grăbită să ajungă la el rămase încremenită. În fața ei, ca o fantomă apăru Dan, nimeni altul decât soțul ei. Se repeziră unul spre altul și se luară în brațe.
– Ce faci, unde te duci? o întrebă Dan după un sărut îndelung, și el uimit de prezența ei în gară, chitită de plecare.
– La Centrală cu actele necesare să ne mărească salariile. Mă întorc cu acceleratul de după amiază și când vin îți povestesc totul. Ajută-mă să urc scările astea, că-s așa de înalte și pleacă trenul până mă sui eu. Erau ale unui vagon de clasa a doua, mai aproape de locul unde discutau.
– Las’ că nu pleacă până nu se urcă toți călătorii. Ceferistul acela cu șapca roșie, de aia stă pe peron, ca să dea semnalul de plecare când s-a liniștit forfota de pe lângă tren.
Un șuierat scurt al locomotivei vesti plecarea, și garnitura, domol, se puse în mișcare. Din ușa deschisă a vagonului cei doi soți își transmiseră bezele, fiecare câte un „pa” cu mâinile lipite de buze și trenul se îndepărtă legănându-se la trecerea peste ace.
*
Când Marieta ajunse la vagonul de clasa întâi constată că majoritatea cușetelor erau aproape goale. Doar câte unul doi călători moțăiau tolăniți pe fotolii. Alese cușeta a patra unde era numai o tânără care, având geamul coborât, privea pe fereastră.
– Bună dimineața! Pot să intru și eu? se adresă ea tinerei care auzind că ușa se deschide se întorsese deja cu fața spre ea.
– Bună dimineața! De ce nu, doamnă, că-i gol compartimentul și nu-i închiriat de mine. Ș-apoi, până la destinație mai sunt trei ore de mers și singurătatea, dacă nu întristează, plictisește! răspunse tânăra în timp ce se așeză pe fotoliu, spre fereastră. Dacă vreți luați loc aici, în fața mea, că-i mai plăcut la fereastră de unde putem admira și traseul. Pe această linie călătoresc mai rar și de data aceasta este chiar o întâmplare.
– Mulțumesc! …Doamnă sau domnișoară? Vă întreb ca să știu cum mă adresez.
– Oricum, că-i tot aia. Sănătoase să fim. Dar ziceți-mi Sabina, că acesta este prenumele meu.
– Al meu este Marieta și sunt căsătorită de trei ani.
– În ceea ce mă privește nu mă grăbesc la măritat. Am destule exemple de colege care au dat greș și unele au rămas și cu câte un copil în brațe. El n-are nicio vină, copilul vreau să zic, dar cum îți mai refaci viața ca femeie divorțată cu plodul după tine. Vrei un iubit, ca să nu zic amant, îl găsești și-n tren și nu-i mai duci și grija cu mâncare, spălat, călcat și să-i stai la dispoziție ori de câte ori dorește Măria Sa Domnul… peroră femeia necunoscută și slobodă la gură. Scuzați-mă, vă rog! că fără să ne cunoaștem mă dădui în petic! cum zicea Buna mea, Dumnezeu s-o odihnească. Am învățat de la ea mai multe decât de la maică-mea. În viața ei a fost profesoară de geografie și din studenție s-a măritat. Bunicul a murit în război și ea nu s-a mai măritat. Mama a rămas orfană de mică și a fost un copil tăcut, nu ca mine, care iar pusei stăpânire pe discuție.
În compartimentul aerisit plutea un miros plăcut, discret, de parfum Velur pe care l-a simțit și la Dan când s-au sărutat. „Probabil a călătorit și el în acest loc, altfel nu se explică!” gândi Marieta bucuroasă de o așa companie.
– Îl cunoașteți pe domnul acela cu care vă puparăți pe peron?
– Da! Da’ de unde știți? răspunde Marieta reverențios când auzi această întrebare.
– Vă văzui că priveam pe geam peronul și gara! Îl cunoașteți, e căsătorit? …Mai întrebă Sabina pe noua ei companioană, care fără să vrea se întunecase la față.
– Am fost colegi de liceu, răspunse Marieta evitând răspunsul privind căsătoria. Știți cum sunt colegii de școală care ani în șir s-au hârjonit prin clase. Și după despărțire se comportă ca apropiați. Micile idile dispar și rămân ca frații cât trăiesc.
– Vă întrebai că venirăm împreună chiar de la cap de linie. Mare gagicar! M-a cucerit fiindcă l-am văzut că-i bărbat inteligent și arătos. Mi-a propus o întâlnire luna viitoare. Nu mi-a spus cu ce se ocupă, dar a zis că vine mereu la Cluj, că eu acolo locuiesc. N-am dormit deloc din cauza lui… dar a fost bine și mi-a plăcut. Ș-atunci să te mai măriți!?
Marieta rămăsese mută. Ce-i spunea femeia aceasta o înspăimânta. Chiar așa să fie? Dacă n-ar fi adevărat de ce s-ar „spovedi”, că n-are niciun interes și nu vrea s-o întărâte. Acum o vede pentru prima dată, nu-i știe relația, nici că-i bărbatu-său. Pentru întâia oară aude din gura unei necunoscute vorbe pe care nici nu le-ar fi bănuit vreodată; că așa se comportă Dan al ei. El care în scrisori o sărută cu foc. Dacă-i așa, pot crede că atunci chiar o sărută pe alta în locul ei. Își aduse aminte că a văzut într-un film când una din artiste vorbea la telefon cu bărbatul ei, taman când făcea amor cu altul. Dar aia era femeie ce juca un rol în film și era din altă țară.
– Doamnă, măcar vă spuse cum îl cheamă? Vă întreb și eu așa, să văd dacă vă vorbi sincer.
– Da! Dănuț Popescu…
– Am să-l spun lui nevesti-sii, c-o știu geloasă.
– Ba, doamnă, să nu faceți asta! Eu v-am spus doar ca o discuție între femei și nu ca să-l bârfesc. L-am crezut burlac, altfel nu-i cedam, conchise Sabina povestea nopții aventuroase. Dintr-o dată în compartiment se lăsă liniște. Marieta se ridică în picioare și începu a cotrobăi prin poșetă, prefăcându-se că-și caută ceva.
– Dacă îți trebuie batistă, îți ofer eu un pachețel cu șervețele de hârtie, că am destule, glăsui Sabina cu intimitatea ce credea c-o cucerise.
– Mulțumesc doamnă, am și eu!
– Te-ai supărat de ce îți spusei? După cum îmi răspunzi parcă vrei să mă ții la distanță. Să nu mă crezi frivolă, dar bărbatul acesta m-a ademenit prin eleganța cu care m-a abordat. L-am crezut când mi-a spus că-i place de mine și că vrea să ținem legătura. Nici el nu mi-a spus și nici eu nu l-am întrebat dacă-i căsătorit.
Ca să strici o intenție frumoasă a unui bărbat îl întrebi: „ce-o să zică nevastă-ta dacă află?” Și s-a terminat. Pentru o femeie necăsătorită e mai bună o relație cu un bărbat căsătorit, că acesta precis nu te îmbolnăvește veneric. Și sunt mai stabili fiindcă îi vezi mai rar.
Vădit deranjată de ce auzea, Marieta tăcea. Nu știa cum să treacă peste acest episod pe care femeia din fața ei îl amplifica prin multe amănunte și considerații de ordin personal pe care le perora. Uitase că și ea plecase de acasă cu intenția de a face la fel. De când a primit invitația revizorului, numai la asta se gândise. Până la urcarea în tren, chiar dacă-l întâlnise pe peron pe Dan, care se întorsese incognito din delegație, n-o deranja intenția pe care o luase. Aventura o atrăgea magnetic și dorea s-o desăvârșească. Dar ce auzea acum părea vulgar. Cocoloșind în palme o bucată de hârtie igienică se scuză că merge până la toaletă și ieși pe culoar. Simți o nevoie presantă de a face pipi și merse direct la capătul vagonului care se balansa deranjant pentru o asemenea nevoie. „De ce oare n-or pune closetele la mijlocul vagonului? Acolo n-ai parte de asemenea pendulare, mai ales noi femeile care mai trebuie să ne așezăm pe capac. Nu credeam că am nevoie de așa ceva tocmai azi și acum. Îmi pieri tot cheful și la prânz trebuie să mă întorc.” După săvârșirea actului fiziologic, șe postă la prima fereastă de pe culoar și privea câmpul străbătut de calea ferată. Undeva, la distanță de câteva sute de metri, pe o tarla unde a fost o cultură de lucernă, două căprioare oprite din păscut, priveau spre minunea creată de om.„Oare, căprioarele trăiesc perechi cum sunt guguștiucii sau se împreună numai în rut?” se întrebă Marieta deși știa precis cum este situația. La oameni este amestecat; deși oficial se împerechează cu acte, în viața de zi cu zi au multiple aventuri amoroase. „Parcă acum după ce auzii, mi-e rușine de mine! Cum să-l cert pe Dan de aventura ce a comis-o, dacă și eu plecai de acasă cu același gând? Da’, fiindcă trebuie să mă întorc la patru oi vedea atunci!” Și porni spre compartimentul din care plecase, unde o găsi pe Sabina conturându-și buzele cu un creion colorat roșu aprins, că trecuse timpul și se apropria de stația de destinație.
Ion C. Gociu
